Arhive lunare: iulie 2013

Noul videoclip realizat de Adi Gliga şi Cătălin Ciuculescu împreună cu Adi Kovaci, Florin Tafta şi Ciprian Mihuţ


Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Adi Gliga, Muzica

Impresii despre Bisericile Romanesti din America – Interviu Adi Gliga


Reporter: V-am oferit răgazul câtorva zile de readaptare la fusul orar de acasă, puţin timp pentru a vă reface niţel, după şirul nesfârşit de călătorii, concerte, programe de tot felul, aeroporturi diferite, oraşe diferite, maşini de tot felul, oameni diferiţi, etc, etc. Aşa cum ne-aţi promis, aşteptăm să aflăm de la voi câteva informaţii, impresii şi de ce nu, câteva gânduri, acum după încheierea turneului din Statele Unite.

Spuneţi-ne în primul rând, cum aţi călătorit, aţi ajuns cu bine acasă? V-aţi dorit mult să ajungeţi din nou acasă?

Adi Gliga: Mi-am dorit mult să vin acasă. Era prima dată când stăteam afară din România mai mult de zece zile.

A fost un drum lung, cu peripeţii multe şi obositor. Când am ajuns la Paris, unde am făcut escală, ne-am dat seama că bagajele noastre s-au rătăcit. Am zburat spre Amsterdam fără bagaje. Când am ajuns la Budapesta, am aşteptat bagajele dar nu au mai apărut. Am stat în noaptea aceea la aeroport în Budapesta, cu gândul că se mai poate face ceva, dar într-un final am plecat spre România. Cei care veniseră cu maşina după noi erau obosiţi. Nu aş vrea să mai trec prin ceea ce am trecut zilele acelea.

Turneul din America, a fost o exprienţă nouă şi unică. A fost destul de lung. O lună şi jumătate e ceva timp. Am fost foarte activi. Nu am avut aşteptări, dar am fost luat prin surprindere de felul în care a decurs totul.

Foto: Adi şi Cătălin – Ultima biserică vizitată: Agape Church, Yorba Linda, CA (Orange County)

Am învăţat multe, am văzut multe, a fost obositor penru că nu am avut timp pentru relaxare. Într-un tip aşa de scurt a fost o activitate prea mare. Am mai reuşit ocazional să evadăm şi să vedem câte o cascadă, sau ceva diferit.

Am înţeles de ce Dumnezeu a vrut să ajung în America. M-am maturizat mai mult şi m-am apropiat de Dumnezeu mai tare.

Reporter: Ce s-a întâmplat după episodul Chicago? Pe unde aţi mai umblat, cum a fost…?

Adi Gliga: Dupa Chicago, am fost invitaţi de nişte oameni simpli, dar foarte de treabă, în Detroit. A fost o experienţă plăcută. Am mâncat “chinezării”, am fost la muzeul Ford, dar am avut şi un timp foarte ziditor în biserica din loc, unde ne-am simţit foarte încurajaţi de dragostea cu care am fost primiti. Sunt recunoscator celor din Detroit pentru ca ne-au facut timpul petrcut acolo, un timp placut.

Reporter: Unde v-aţi simţit cel mai bine? Au fost locuri unde ați fost primiți cu multă căldură și aţi dori să ajungeţi din nou, în viitor? Au fost şi locuri în care nu aţi mai dori să vă reîntoarceţi?

Adi Gliga: Păi… au fost puţine locurile unde ne-am simţit mai puţin bine. În mare parte am avut bucuria să întâlnim oameni foarte credincioşi, care ne-au primit cu multă dragoste.

Ar fi nepotrivit să spun unde a fost sau nu, cel mai bine. Chiar dacă au fost doi sau trei oameni mai insensibili la care am sesizat ceva răutate, asta nu înseamnă că ceilalţi oameni care ne-au ascultat şi ne-au încurajat trebuie băgaţi în aceeaşi oală.

Au fost câteva probleme în vreo trei locuri, dar au fost chestii legate mai mult de lipsa de maturitate spirituală din partea unor oameni care, probabil se cred maturi. Dumnezeu cunoaşte tot şi va răsplăti fiecăruia după fapte, dar oamenii ne-au încurajat după fiecare eveniment şi au fost alături de noi. Probabil că la început, în anumite locatii erau sceptici, dar la final ne-am bucurat împreună. Pentru câteva persoane care nu au mare tangenţă cu adevarata viaţă spirituală, nu se merita sa arunc o pată peste toată dragostea celorlalţi.

Am fost primiţi bine în cea mai mare parte din turneu.

Noi suntem sinceri şi prin această sinceritate ne-am asumat anumite riscuri. Sunt două categorii de oameni când vine vorba de sinceritate. Oameni care te iubesc pentru adevar si oameni care te detestă. Peste 95% au fost cei care au ales să se apropie de Dumnezeu şi să se închine cu noi in Duh si Adevar.

Au încercat să mă elimine şi să facă în aşa fel să nu vorbesc. Au mers până acolo că au început să născocească tot felul de aiureli, ceea ce mi-a arătat diperarea unui om compromis.

Cum spuneam, ei au fost doar câţiva, dar cu noi era Dumnezeu şi era normal ca lucrurile să fie bine. Greu dar bine.

Am observat cât de mult a încercat Diavolul să mă oprească să vorbesc în America şi s-a folosit de aceşti oameni. Practic a fost împotrivire din partea celui rău, care a ales să se folosească de cine putea. De compromis, invidie, bârfă, ură, judecată nedreaptă, hoţi de orfani…etc. Doar omeni cu un astfel de caracter pot fi folosiţi de diavolul. Oricum, mai multe detalii vor apărea dacă îmi ajută Dumnezeu, în cartea pe care o scriu despre acest turneu.

Reporter: V-aţi făcut prieteni? Cum sunt tinerii români din America?

Adi Gliga:  Da, la finalul acestui turneu ne-am făcut prieteni adevaraţi, care au fost cu noi indiferent de situaţie. Au fost “prieteni” care ne-au abandonat, dar îi inţelegem. Dacă ar fi putut mai mult, ar fi făcut mai mult, dar Dumnezeu îi iubeşte şi a murit pentru toţi, aşa că şi noi îi iubim, chiar dacă nu înţelegem atitudinea lor.

Tinerii din America au nevoie de oameni sinceri, de modele. Noi am încercat să le vorbim, chiar dacă nu s-a dorit pe alocuri acest lucru, totuşi, cred că am intrat în vizorul lor şi că prin media vor avea ocazia să vadă că se poate mai mult.

Sunt sinceri şi doresc mai mult decât au în ceea ce priveşte viaţa spirituală. Din nefericire, am perceput creştinismul din America, din bisericile Române mai rămas în urmă decât cel de la noi, din Romania. E nevoie de mai mult. De un Pustan în America. Nu ar avea viaţă lungă acolo, dar ar merita încercat.

Activitatea noastră îi are în vedere de acum şi pe tinerii din America, aşa că ne-am schimbat “puţin” în urma acestei vizite în Statele Unite.

Reporter: Adi, ai anticipat puţin răspunsul la întrebarea următoare, totuşi, adresez întrebarea aşa cum am preconizat. Acum, după ce ai vizitat împreună cu Cătălin biserici române din statele Arizona, Illinois, Michigan, Washington, Oregon şi California, cum vi se par bisericile române din State? Cum vi se pare nivelul la care se practică muzica în bisericile de peste ocean, comparativ cu bisericile din România, sau din diaspora europeană, dacă doriţi?

Adi Gliga:  În ce priveşte muzica, jos pălăria. Mult talent şi calitate. Eu, personal, am rămas impresionat de trupele de la Conventie (Conferinţa Tinerilor de pe Coasta de Vest n.n.) Au cântat extraordinar.

Cea mai tare fanfară românească auzită vreodata a fost la biserica fratelui Lazar Gog.

Cea mai frumoasă interpretare a unor muzicieni din America a fost într-o dimineaţă la biserica fratelui Petrică Lascău, când au fost un grup cu vioară şi violoncel. Au cântat şi cu vocea şi am rămas uimit.

Cea mai buna voce auzită în America, a fost a unui prieten nou, Adi Kovaci.

Muzica în bisericile Romane din America e la inaltime… daca ar fi şi trăirea la fel, ar fi minunat.

Am fost într-o biserică unde trupa de închinare, a cântat extraordinar. După ce au plecat in sală, a urmat să îmi depun mărturia. Am rămas cu un gust amar în seara aceea. Tot timpul programului râdeau şi vorbeau… Am zis că tot ce prestaseră la timpul de închinare a devenit zero…. ştiam cum arată viaţa lor. Şi a venit pe urmă şi confirmarea.

Muzica e bună, dar fără o mărturie în spate e un chimval zângănitor. Zero.

Reporter: Simţiţi că v-aţi îndeplinit menirea, scopul pentru care Dumnezeu v-a ajutat să faceţi acest turneu?

Adi Gliga:  O, da. Spre finalul Turneului deja am fost convins că Dumnezeu ne-a vrut în America. În realitate, Dumnezeu mi-a zis că vom ajunge să vorbim aici şi că va fi cu noi. Aşa a fost.

Am văzut un rod pe care Dumnezeu l-a cules foarte fain, şi mai mult decât am văzut noi, suntem convinşi că Dumnezeu ştie mai mult.

Cazurile pe care noi le cunoaştem sunt pentru noi un motiv întemeiat să revenim în America cu orice ocazie, oricât de greu ar fi. Iubim oamenii şi ne dorim ca ei să cunoască mai mult despre Dumnezeu şi să se apropie mai mult de El. Am o satisfacţie de 100% în ceea ce priveşte activitatea şi scopul avut în acest turneu în America.

Reporter: Pe când un nou turneu în America?

Adi Gliga:  Data viitoare. Când Dumnezeu ne va dori din nou acolo.

Chiar dacă unii au încercat să ne oprească, ei nu au ştiut că lucrarea nu e a noastră ci a lui Dumnezeu. Ea merge înanite, indiferent de oameni sau de obstacole. Dumnezeu e Dumnezeu. Şi cine se opune voii Lui, trebuie sa aibă grijă. Dumnezeu totdeauna învinge.

Reporter: Câteva cuvinte pentru cei ce v-au ajutat în acest turneu (v-au găzduit, v-au sprijinit într-un fel sau altul, v-au încurajat, v-au ajutat să vedeţi lucruri frumoase, locuri pitoreşti, etc, etc), pentru cei cu care aţi venit în contact şi doriţi să le adresaţi câteva cuvinte?

Adi Gliga:  Mi-aş dori să îmi vadă inima. Îmi dau lacrimile când scriu aceste cuvinte.

Drept răspuns, Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut. (Matei 25:40)

Am doar gânduri de dragoste şi cuvintele nu ajung să arate ce este în inima mea.

Dacă citiţi aceste rânduri, să ştiţi că nu încetez să mă rog pentru voi şi că pentru puţină vreme aţi fost fraţii mei şi părinţii mei. Mulţumesc de dragostea care ne-aţi arătat-o şi că aţi făcut ca amărăciunea să fie mai puţin amărăciune, Că ne-aţi făcut să zâmbim şi să mergem mai departe, atunci când eram extenuati şi apăsaţi.

Dumnezeu să vă răsplătească pentru tot ce aţi făcut cu dragoste, in Numele Lui. Adi Gliga
Posted by Mircea Tipei
Sursa:  Family To Family Romanian Outreach

Un comentariu

Din categoria Adi Gliga

Peniel Camp in California! -2013


When : August 7 at 5:00pm until August 11 at 2:00pm in MST. 1012832_10201444414014397_1237221267_n

Where : Camp Cedar Crest (Big Bear Mountain), 33325 Camp Cedar Crest Road, Running Springs, CA 92382 – www.campcedarcrest.org

Come and join us for a time of fellowship, worship, spiritual growth and fun during the 2013 Peniel youth camp in California!

Theme : FULLNESS (Ephesians 1:22-23);

Guest speakers include: Peter BOROȘ (Portland), Lazăr GOG, Călin GOG (Los Angeles), Eddie from Calvary Chapel, Eddie SFRENGEU (Sacramento), Călin VEREȘ (Los Angeles) etc.

Worship together with great bands like Emanuel Youth Worship (Los Angeles), Alive Worship (Sacramento) and Ekklesia Worship (Phoenix).

Camp cost for 5 days and 4 nights, 3 meals per day, all activities, camp t-shirt and the program is only $220 per person for the entire period. If you would like to come for a shorter amount of time, the cost is $60 per day.

Please register here: www.penielwc.com/register

For more information, write at penielcampusa@yahoo.com

When you come to the camp, please don’t forget to bring with you a Bible, a notebook, pens, flash light, proper camp (decent) clothes, bed sheets, and sleeping bag!

Please pray with us for our participants, preachers, worship bands and, most of all, for God’s presence at these camps.

Finally, please partner with us by sending this message to all your friends in USA! Thank you very much!

Un comentariu

Din categoria Peniel

„Și dacă nu ați fi avut alt loc de muncă, ați fi luat aceeași decizie?”


Marius Cruceru

S-ar putea ca această postare, răspuns la una dintre întrebările de aici, să fie supărătoare pentru unii (foști) colegi de slujire. Voi risca totuși, pentru că mi se pare extrem de importantă abordarea acestei delicate probleme. Cred că trebuie să coborîm puțin cu picioarele pe pămînt și să spunem niște adevăruri dureroase și în dreptul acestei chestiuni.

Întrebarea pusă de un pastor pe care îl cunosc și care o duce greu pe tărîmul Olteniei, întrebare pusă cu toată onestitatea, sună cam așa:

Am o intrebare: daca erati doar pastor fara a fi profesor univerisitar sau având alte functii, din traiati acum? si a doua: ati fi luat aceeasi decizie daca erati doar pastor?

Încep cu ultima parte a întrebării.

I. Răspunsul este Da. Aș fi luat aceeași decizie. Ascultarea noastră de Scripturi nu trebuie să fie determinată nici de situația economică, nici de presiunea pîinii celei de…

Vezi articolul original 1.059 de cuvinte mai mult

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Ascultarea, Prioritățile și Responsabilitatea


Continuăm să publicăm un nou articol din seria de articole scrise în colaborare de Mike Olari și Gigi Furdui, membri ai bordului Fundației Family to Family Romania, colaboratori apropiați și la producerea materialelor publicate în revista Credința în Acțiune, publicație care a fost fondată și susținută financiar de Family to Family Romanian Outreach.

¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤

„Judecați voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu?“

Această întrebare, care nu poate avea decât un singur răspuns: „Nu!“, a fost pusă de Petru și Ioan autorităților religioase din vremea lor, care le porunceau cu insistență și cu amenințări să nu mai facă o lucrare de care cei doi erau absolut convinși că este voia lui Dumnezeu și anume: predicarea Evangheliei pretudindeni în Numele lui Isus!

Petru și Ioan nu au contestat legitimitatea Sinedriului ca autoritate religioasă. Ei au afirmat, pur și simplu, că, dacă trebuie să aleagă între a asculta de această autoritate religioasă sau Dumnezeu, este nedrept să asculte mai mult de oameni decât de Dumnezeu.

Acest principiu, stabilit de Dumnezeu încă de la începuturile Bisericii, este cât se poate de valabil și astăzi! Atunci când avem de ales între a asculta de autoritatea religioasă a vremii noastre sau de Dumnezeu, întotdeauna și în ciuda oricărui risc, trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni.

priority-1_1

Desigur că autoritatea supremă în Biserică o are Domnul Isus Cristos! El este Capul Bisericii! „El (adică Dumnezeu) i-a pus totul sub picioare și L-a dat căpetenie peste toate lucrurile Bisericii.“ (Efeseni 1:22). Domnul Isus își exercită autoritatea spirituală în Biserică prin slujbele enumerate în Cuvântul lui Dumnezeu: „El a dat pe unii APOSTOLI, pe alții PROOROCI, pe alții EVANGHELIȘTI, și pe alții PĂSTORI și ÎNVĂȚĂTORI.“ (Efeseni 4:11). Domnul Isus a reglementat și modul în care aceste categorii de slujitori trebuie să folosească autoritatea lor ca reprezentanți ai autorității supreme – ISUS CRISTOS – spunând: „Știți că cei priviți drept cârmuitori ai neamurilor, domnesc peste ele și mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. Dar între voi să nu fie așa. Ci, oricare va vrea să fie mare între voi să fie slujitorul vostru; și oricare va vrea să fie cel dintâi între voi să fie robul tuturor.“ Toate aceste lucruri sunt recunoscute la nivel teoretic, doctrinar, de majoritatea creștinilor.

În practică însă, lucrurile au luat o întorsătură cât se poate de greșită. Biserica a simțit nevoia de a se organiza din punct de vedere omenesc și social. A fost necesară reglementarea raporturilor dintre Biserică și societate. Pentru a rezolva toate aceste probleme, bisericile au promovat oameni, constituind un mod de organizare religioasă, de inspirație umană, care să funcționeze în paralel cu organizarea spirituală. În felul acesta denominațiunile creștine au recunoscu nivele, respectiv funcții de conducere omenești și anume: secretari, directori, vicepreședinți, președinți, etc.

Aceste autorități umane au suprimat însă autoritatea spirituală, deformând profund conceptul și percepția oamenilor cu privire la conducerea creștină. Desigur ca aceste autorități religioase omenești, urmărind o oarecare „politică religioasă“ își permit să nu mai fie atât de mult „slujitori“ sau „robi ai tuturor“. Ei au devenit „lideri creștini“, „cârmuitori religioși“, care stăpânesc peste organizații, „poruncindu-le cu stăpânire!“

Percepția generală, indusă de această deficiență, i-a determinat pe unii slujitori să se intimideze, considerând, pe bună dreptate dealtfel, că unii sunt mai păstori decât alții, că unii sunt mai apostoli decât alții sau că unii sunt mai evangheliști decât alții, după cum, fiecare, ocupă sau nu o anumită poziție în ierarhia religioasă omenească.

Un alt efect negativ este acela că, între slujitori au apărut un fel de concurență legată direct de ajungerea în vârful piramidei religioase omenești! În bisericile locale au început să-și facă loc tot felul de compromisuri, în detrimentul slujirii, care, în consecință a început să fie NEGLIJATĂ! Toate aceste stări de lucruri au determinat, de asemenea, deformarea principiului evanghelic cu privire la preoția universală. Tot mai mulți sunt creștinii de rând în mintea cărora s-a cristalizat ideea că, deși teoretic fiecare creștin este „un preot“, totuși, „unii creștini sunt mai preoți decât alții!“

Marele pericol, care întotdeauna a constituit și un test al gradului de declin spiritual, este apariția și delimitarea unui cerc restrâns al clericilor, al „profesioniștilor religiei“, care s-au izolat încet, dar sigur, de marea masă a credincioșilor simpli și poate, uneori, ignorați.

Mișcarea creștină neoprotestantă este și ea pândită la rândul ei de pericolul profesionalizării slujirii! Din ce în ce mai puțini slujitori laici au loc la amvoanele noastre! Există deja o clasă de clerici, în rândurile căreia se poate pătrunde din ce în ce mai greu, clasă care s-a poziționat undeva spre vârful piramidei religioase și care tinde să devină din ce în ce mai rece și insensibilă în a-i sluji pe cei mulți, care, de fapt, alcătuiesc baza acestei piramide.

În mare măsură, responsabilitatea acestei stări de fapt îi revine masei de credincioși și slujitori de rând. Prea mulți dintre noi ne-am lăsat intimidați de cei care, „domnind peste noi“, au ajuns să poruncească cu stăpânire. Am ajuns să fim într-atât de convinși că nu se poate schimba nimic, încât nu mai avem nici măcar curajul de a ne exprima deschis opinia!

sleeping-christianity

Este vremea ca fiecare credincios creștin și slujitor al Domnului Isus să renunțe la comoditatea de a nu spune nimic și de a nu face nimic. Este timpul să renunțăm la întâlnirile private, în care discutăm în ce măsură greșesc liderii religioși! Trebuie să avem curajul și responsabilitatea, înaintea lui Dumnezeu, să ne exprimăm direct, deschis, și desigur, având cele mai nobile intenții!

Atunci când trebuie să alegem între a asculta de oameni sau Dumnezeu, trebuie ca întotdeauna și indiferent de consecințele să alegem a asculta mai mult de Dumnezeu, chiar dacă această ascultare contravine intereselor noastre imediate! Ascultarea necondiționată a apostolilor, mai mult de Dumnezeu, decât de oameni, a atras asupra lor ura autorităților religioase și implicit prigoana religioasă.

Și astăzi, chiar dacă acesta ar fi prețul pe care ar trebui să-l plătească fiecare credincios creștin sincer, principiul divin rămâne mereu același: NU SE CADE SĂ ASCULTĂM MAI MULT DE OAMENI DECÂT DE DUMNEZEU!

Sursa : Family To Family Romanian Outreach

Scrie un comentariu

Din categoria Biserica/The Church, Decadere spirituala, Forme/Structuri de conducere, Influente seculare, Pastoratie

„Eu şi securitatea. O explicaţie despre mine şi alţi pastori”


Desi marturia dateaza de 6 ani inca este de actualitate si poate fi folosita ca exemplu pentru cei care se afla in situatie asemanatoare. Este nevoie de mai multe explicatii despre acea perioada si de o reparare cel mutin morala si spirituala. Pe cand si ceilalti?

Mărturia completă a pastorului Iosif Ţon aşa cum a fost transmisă către BBC in 16 octombrie 2007 :

„Eu şi securitatea O explicaţie despre mine şi alţi pastori”ton

Mai mulţi credincioşi, printre care Petre Dugulescu şi Dănuţ Mănăstireanu, şi-au studiat dosarul de la securitate şi au constatat că vina lor principală a fost aceea că erau adepţii lui Iosif Ţon, care era un duşman al puterii comuniste. Pentru mai bine de 30 de ani, aceasta este imaginea despre mine pe care o vor descoperi cei care studiază documentele securităţii.

Şi totuşi, atunci când se vor publica numele tuturor celor care au colaborat cu securitatea ca informatori, între ei va apare şi numele meu şi lucrul acesta îi va şoca pe mulţi credincioşi. Cazuri similare vor fi şi cu alţi pastori.

Iată de ce cred că este necesară acum o explicaţie. Voi începe cu cazul meu. În anul 1957, pe când eram student la Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti, mi-au căzut în mână cărţi de teologie liberală. Prin citirea lor şi prin interacţiunea pe această temă cu unul dintre profesori mi-am pierdut credinţa în Dumnezeu. În decembrie 1957 m-am retras de la Seminar şi am intrat în învăţământ ca profesor de limba şi literatura română în comuna Lupşa de lângă Câmpeni, în Munţii Apuseni (în 1955 absolvisem Facultatea de filologie din Cluj).

În luna mai, 1958, am scris o scrisoare unuia dintre studenţii la Seminarul din Bucureşti că am devenit ateu.

În anii care au urmat, am trăit ca un ateu, cu tot ce implică lucrul acesta. În anii aceia am dorit foarte mult să fiu acceptat pe deplin în societatea socialistă a vremii.

În anul 1963 am fost chemat la securitate în Cluj şi am fost întrebat dacă vreau să devin colaborator al lor ca informator. Eu am văzut în această invitaţie o nouă oportunitate să fiu pe deplin acceptat şi de aceea am acceptat să devin informator şi am semnat angajamentul pentru aceasta.

Pe baza aceasta, am fost acceptat ca să lucrez vara ca ghid la mare cu turiştii străini, deoarece vorbeam fluent limba engleză. Sarcina mea era să raportez orice lucru suspect aş observa la turiştii cu care lucram.

În anii aceia am scris şi câteva note informative despre câţiva credincioşi baptişti din Cluj, cu care mai eram în contact. Doi dintre ei au avut de suferit din cauza aceasta. La câţiva ani după căderea comunismului, am stat de vorbă cu fiecare dintre ei, i-am mărturisit urâţenia pe care am făcut-o faţă de ei şi mi-am cerut iertare. Amândoi m-au iertat şi  de atunci am întreprins mai multe acţiuni împreună.

După ce Rihard Wurmbrand a ieşit din închisoare, în 1964, am fost la el şi el m-a întrebat cum de am ajuns să-mi pierd credinţa în Dumnezeu. I-am relatat cele întâmplate în 1957 şi atunci el mi-a explicat cu mare răbdare unde este eroarea liberalismului teologic şi care este adevărul biblic. Explicaţia lui a fost atât de clară încât am început să privesc cu un nou interes spre Biblie. Au mai urmat şi alte influenţe, de la alte persoane care au venit de la închisoare (Simion Cure, Traian Dorz ) şi în 1967 am început să merg pe furiş la Biserica Baptistă din Cluj-Mănăştur.

În vremea aceea, mi-a făcut o vizită pastorul Simion Cure. Acesta făcuse cinci ani de închisoare şi de lagăr de muncă (la tăiat de stuf în Delta Dunării) pentru faptul că nu voise să accepte restricţii asupra lucrării lui de pastor. Datorită ţinutei lui demne şi a suferinţelor prin care trecuse fiindcă nu a acceptat nici un fel de compromis, eu mă uitam la el cu mare admiraţie şi mi l-am făcut duhovnic şi consilier spiritual.

În cursul acelei vizite, i-am spus că toate problemele mele intelectuale cu privire la Biblie şi la Dumnezeu sunt clarificate, dar mai am o problemă: Mă uit în urmă la acei ani în care am fost departe de Dumnezeu şi la modul de viaţă pe care l-am trăit în acei ani, mi-e ruşine de foarte multe lucruri şi nu-mi pot ierta faptul că am putut să fac acele lucruri. Simion Cure mi-a dat un răspuns la care nu m-am aşteptat:

„Dar cine eşti tu de vrei să-ţi ierţi tu păcatele? Nu tu trebuie să ţi le ierţi! Păcatele tale trebuie să ţi le ierte Dumnezeu şi, după aceea, păcatele tale trebuie să ţi le ierte o Biserică. Când tu ai căzut de la credinţă, prin poziţia pe care o aveai de tânăr predicator extrem de promiţător, tu ai rănit pe foarte mulţi credincioşi şi pot spune că ai rănit toate Bisericile. De aceea, o Biserică trebuie să te judece şi să te dezlege. Numai atunci vei fi cu adevărat primit şi eliberat.”

Acesta a fost unul dintre cele mai înţelepte sfaturi pe care mi le-ar fi putut da cineva vreodată! El m-a aşezat cu totul pe o nouă traiectorie.

La începutul anului 1968, am avut o experienţă specială cu Dumnezeu – nu este cazul să intru aici în mai  multe detalii – în care am înţeles clar că Domnul Isus Cristos a murit pentru toate păcatele mele şi că El mi le-a iertat pe toate. Am trăit atunci nu numai o mare eliberare ci am primit senzaţia clară că am fost făcut iarăşi om, că mi-a fost redată demnitatea de copil al lui Dumnezeu. Atunci am decis că Acela care a murit pentru mine trebuie să fie Stăpânul meu şi am hotărât că îmi voi trăi viaţa în slujba Lui şi că voi trăi în toate după călăuzirea Lui.

Primul lucru care am înţeles că este atunci voia Lui Dumnezeu pentru mine este să mă duc la o Biserică, să mă supun judecăţii ei şi să caut iertarea ei şi dezlegarea ei. Fiindcă eu fusesem membru în Biserica Baptistă din Cluj-Iris, am stat de vorbă cu pastorul ei, Iulian Tătaru, i-am spus despre iertarea pe care am primit-o de la Dumnezeu şi despre dorinţa mea ca să fiu primit înapoi în Biserică. El s-a bucurat foarte mult şi mi-a spus: Eu voi spune comitetului Bisericii şi apoi va trebui să vii să te examineze comitetul Dacă ei vor fi satisfăcuţi, ei vor recomanda adunării generale a Bisericii să te reprimească în sânul ei.”

Am fost de acord cu aceasta şi am fost chemat să stau de vorbă cu comitetul. Mă aşteptam să fie o examinare până în cele mai intime detalii. Dar mi-am zis că au tot dreptul să mă întrebe orice şi că eu le voi răspunde cu cea mai totală sinceritate. Conducătorul comitetului a început examinarea mea cu această întrebare neaşteptată de mine: „Frate Iosif, dumneata ştii că dacă vii în mod public în Biserica noastră îţi pierzi slujba? Şi, Doamne, bun serviciu ai!” (Eram atunci profesor la un liceu în Cluj!). Fiind luat prin surprindere de această întrebare, am răspuns brusc: „Frate Cuibus, eu ştiu că voi pierde acest serviciu, dar Domnul Isus a murit pentru păcatele mele şi a avut milă de mine şi m-a iertat; oare acum eu să nu fiu gata să pierd o slujbă bună pentru El? Eu sunt gata nu numai să pierd slujba, eu sunt gata şi să mor pentru El”

Fratele s-a uitat la ceilalţi membri ai comitetului şi le-a spus: „Eu cred că nu mai este nevoie de nici o altă întrebare. Eu propun să ne plecăm toţi în genunchi şi să mulţumim pentru întoarcerea fratelui Iosif la Dumnezeu.” Toţi au fost de acord cu aceasta şi ne-am plecat pe genunchi şi am plâns împreună de bucurie!

În primăvara anului 1968 a avut loc adunarea generală a Bisericii în care pastorul Iulian Tătarul a făcut o mişcătoare prezentare a vieţii mele, inclusiv căderea şi acum iertarea lui Dumnezeu, şi a propus Bisericii să fiu reprimit ca membru. Biserica a votat în unanimitate reprimirea mea în Biserică şi astfel am primit dezlegarea Bisericii. În prima duminică din iunie a acelui an am participat pentru prima dată după zece ani la Cina Domnului. Cu aceasta s-a încheiat procesul reabilitării mele spirituale.

Dragostea cu care m-au primit oamenii din această Biserică a făcut o extrem de profundă impresie asupra mea!

În acea vară, în mai multe Biserici baptiste din ţară, am făcut câte o scurtă mărturisire de întoarcere a mea la Dumnezeu, ştiind sigur că dintr-un loc sau altul se va afla la securitate şi în toamnă, la începutul anului şcolar voi fi dat afară din învăţământ.

Să ne amintim că era 1968, venise „primăvara de la Praga”, cu Dubcek şi cu „socialismul cu faţă umană”, şi cu Ceauşescu mergând pentru scurtă vreme pe aceeaşi linie de schimbare. În contextul acela, nu s-au luat măsuri împotriva mea. Fără să intru în alte detalii, prin octombrie am făcut cerere pentru a face o călătorie la Viena pentru un consult medical. În timpul acela am primit de la Dumnezeu călăuzirea ca de la Viena să merg în Anglia şi să studiez acolo teologia.

La 1 ianuarie 1969 am plecat la Viena şi de acolo am plecat în Anglia. Printr-un şir de minuni ale lui Dumnezeu, am primit o bursă de studii la Universitatea Oxford şi am rămas acolo pentru studii până în 1972.

În primul an de studii la Oxford, a venit acolo Rihard Wurmbrand, în cadrul unui turneu de predici. Am stat îndelung de vorbă şi el m-a invitat să merg cu organizaţia lui în America. I-am explicat atunci că eu simt că am o obligaţie pentru fraţii mei din România şi că, la terminarea studiilor, mă voi întoarce la fraţii mei. El a fost dezamăgit de refuzul meu, dar mi-a respectat decizia. Aici este locul unde trebuie să fac cea mai importantă explicaţie.

Când eu am căzut de la credinţă, mi-am dezamăgit fraţii. Nu prin modul de viaţă pe care l-am trăit în acei ani, incluzând aici faptul că devenisem informator al securităţii, ci faptul în sine că mi-am abandonat credinţa şi astfel mi-am abandonat fraţii. Ei bine, cu toate că eu i-am dezamăgit profund prin căderea mea, ei au avut totuşi dragostea să mă ierte şi să mă reprimească în Biserică. Faptul acesta mi-a creat o profundă obligaţie. Modul cum am formulat-o eu atunci, în Oxford, a fost aşa: „Odată eu i-am dezamăgit pe fraţii mei şi ei m-au iertat. Acum, dacă aş pleca în America, i-aş trăda a doua oară şi i-aş dezamăgi a doua oară! Pentru nimic în lume nu-i voi dezamăgi a doua oară!”

Ştiam că întorcându-mă în ţară mă întorc înapoi şi la o confruntare directă cu securitatea. Dar simţeam în mine că singurul mod în care îmi voi putea ispăşi vina de a fi devenit colaboratorul lor va fi să mă întorc înapoi, să lucrez pentru fraţii mei, să lupt pentru drepturile lor şi, dacă trebuie, să sufăr cu ei şi pentru ei. Eu m-am întors în România, printre altele, ca să-mi răscumpăr vina de a fi colaborat cu securitatea.

După ce m-am întors în ţară, pentru o scurtă vreme securitatea m-a lăsat în pace. În ianuarie 1973, am fost chemat să fiu profesor la Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti. În martie a acelui an, am primit un telefon de la securitate şi mi s-a spus să merg în Cişmigiu ca să mă întâlnesc acolo cu două persoane. M-am dus şi m-au întâmpinat cele două persoane: un om mai în vârstă,un colonel (în civil), pe nume Ioan Banciu şi un om mai tânăr, un locotenent, al cărui nume nu-l divulg, deoarece este şi astăzi în viaţă. Colonelul Banciu mi-a spus în esenţă următoarele: „Domnule Ţon, dumneavoastră aţi lucrat cu noi înainte de plecarea în Anglia. Acum trebuie să reluăm legătura. De acum înainte omul umneavoastră de legătură va fi dl…”. S-a referit la omul tânăr care era lângă dânsul.

Eu i-am răspuns: „Domnule colonel, omul care a colaborat cu dumneavoastră nu mai există. Acela a murit. Acesta care stă de vorbă cu dumneavoastră este cu totul alt om şi acesta nu va mai colabora cu dumneavoastră.”

Banciu a replicat: „Hai, domnule, nu mă lua cu basme. Astea sunt poveşti. Dumneata trebuie să începi să lucrezi din nou cu noi.”

Am accentuat din nou în mod categoric că eu nu voi mai colabora cu ei. Au plecat fără să mai dea mâna cu mine.

La câteva zile am fost chemat la sediul securităţii. Am fost condus în biroul unui general. Acesta m-a ţinut în picioare în faţa biroului lui şi mi-a zis: „Acum să-mi spui mie: Colaborezi cu noi?”

I-am răspuns răspicat: „Nu, domnule.” La care el mi-a strigat: „Atunci să ştii că voi pune potera pe urmele tale!”  Şi a făcut semn cu mâna să ies afară.

Cu aceasta a început războiul dintre securitate şi mine. Dar din clipa aceea eu m-am simţit un om liber! Legătura mea cu securitatea era oficial ruptă, şi aşa a rămas de atunci până astăzi.

După plecarea mea în exil în America în 1981, dosarul meu de la securitate a trecut de la ofiţerul care fusese „umbra” mea la un ofiţer de la externe. Acesta a adunat o echipă de experţi grafologi care au luat fragmente şi cuvinte disparate din multele mele declaraţii scrise la anchete, le-au pus laolaltă şi au alcătuit două declaraţii ca şi când ar fi fost ale mele prin care promit securităţii că după plecarea mea în străinătate îi voi sluji şi mai bine decât când am fost în ţară. Prin mijloace specifice (nu intru în detalii din lipsă de spaţiu) au răspândit aceste declaraţii în Statele Unite. Le-am văzut şi eu: era scrisul meu şi semnătura mea, dar eu nu am scris niciodată acele declaraţii.

De unde ştiu eu aceste lucruri? Iată de unde. Imediat după căderea comunismului, în prima mea vizită la Bucureşti, cel care fusese „umbra” mea m-a sunat la telefon şi mi-a cerut să ne întâlnim. Întâlnirea a avut loc în Biserica baptistă din str. Iuliu Valaori. Cu mine au mai venit la întâlnire încă doi pastori baptişti, care pot depune mărturie despre exactitatea a ceea ce relatez aici (nu am cerut permisiunea lor sa le dau numele aici si de aceea nu o fac).

Acolo, „umbra” mea ne-a povestit cum şi cine au alcătuit acele două declaraţii, cu scopul de a mă compromite în străinătate. Desigur, dacă asemenea declaraţii ar fi existat, securitatea le-ar fi ţinut la mare secret. Numai securitatea putea să facă să ajungă asemenea „declaraţii” în afară. Şi ea a făcut-o fiindcă avea interesul să mă compromită.

Ironia cea mai mare a acelei acţiuni a fost că în USA acele declaraţii fabricate de securitate au fost răspândite de doi dintre cei mai îndârjiţi dizidenţi români, duşmani ai comunismului, care, fără să-şi dea seama, făceau cel mai mare serviciu securităţii din România!

Îndrăzneala mea de a mă ridica acolo, în sistemul comunist, şi de a vorbi liber şi de a scrie chemări la trăire fără compromis a avut un puternic ecou în gândirea multor pastori care fuseseră frânţi şi deveniseră informatori.

Voi da câteva exemple, fără să dau numele, deoarece nu le-am cerut permisiunea să fac acest lucru.

Un pastor a venit la mine şi mi-a povestit cum a fost el frânt şi cum a devenit informator. I-am spus experienţa mea de eliberare de frica de securitate şi de frica de moarte şi, după ce a auzit relatarea mea, mi-a zis scurt: „Acum ştiu ce am de făcut.”

S-a dus acasă, a cerut o întâlnire cu securistul lui de legătură şi i-a spus: „M-aţi frânt şi aţi făcut din mine un rob al vostru şi un neom. Dar de acum s-a terminat cu aceasta. De acum încolo nu voi mai fi informatorul vostru.” Securistul a râs sarcastic şi i-a spus:” Domnule…, avem atâtea note informative scrise de dumneavoastră. Vom face câteva fotocopii ale celor mai compromiţătoare şi le vom pune în bănci la Biserica voastră. Ştii ce o să zică membrii Bisericii, nu?” La care pastorul a replicat: „Domnule…, nu-i ne voie să o faceţi dumneavoastră, deoarece duminica viitoare din amvon voi spune eu Bisericii cum m-aţi făcut robul  vostru şi cum acum m-am pocăit de ce am făcut şi m-am eliberat din robie.”

Securistul i-a răspuns repede şi speriat: „Nu, nu, nu, domnule…, să nu faceţi aşa ceva şi să nu spuneţi nimănui lucrurile acestea. Uite, vă lăsăm noi în pace şi rămâne toată povestea între noi.” Aşa s-a eliberat acest pastor din robie.

Un alt pastor care într-un moment de slăbiciune a semnat angajament de informator la securitate, după ce ne-am împrietenit la Bucureşti şi după ce a înţeles lupta pe care vreau să o începem pentru eliberarea Bisericilor din compromis, s-a asociat cu lupta noastră şi s-a dovedit a fi unul dintre cei mai neînfricaţi luptători. Ştia că ar putea să fie omorât, dar s-a pregătit şi de moarte şi a pornit la acţiune. Securitatea l-a ameninţat în multe feluri, dar el n-a mai colaborat cu ei niciodată.

Cazurile acestea de pastori care au colaborat o vreme cu securitatea dar apoi au trăit o eliberare spirituală şi au intrat într-o nouă libertate şi într-o nouă lucrare cu Dumnezeu, care i-a făcut eroi, ar putea fi înmulţite. Dar nu este nevoie de mai mult.

Poate că ar fi bine să ne gândim şi la metodele folosite de securitate pentru a frânge oamenii. De exemplu, un pastor a fost acostat într-o seară pe stradă de câţiva bărbaţi, a fost împins într-o dubă şi a fost dus într-o pădure. Acolo l-au scos afară şi l-au bătut crunt. Apoi, unul dintre ei i-a spus: „Ascultă, am putea să te omorâm şi să te lăsăm aici între tufe şi aici vei putrezi. Dacă semnezi declaraţia că lucrezi cu noi, te lăsăm în viaţă.” I-au pus în faţă declaraţia şi… el a semnat-o. Apoi l-au dus şi i-au dat drumul în faţa casei.

Unul a fost urmărit multă vreme până când a fost prins că distribuie Biblii aduse din străinătate. L-au dus la securitate şi i-au spus că va fi acuzat că a comercializat literatură introdusă clandestin în ţară şi va intra la închisoare pe 15 ani. Credincioşii vor şti că a intrat la închisoare pentru comerţ ilicit. Copiii lui (doi elevi la liceu) nu vor mai merge la facultate. Când va ieşi de la închisoare va fi blamat de toată lumea. S-a îngrozit de această perspectivă şi… a semnat angajamentul.

Un altul a fost dus la securitate şi acolo i s-a spus că fratele lui a fost descoperit ca fiind agent al unei ţări capitaliste şi el, ca frate, va fi implicat în acest caz extrem de grav. Nu era adevărat nimic din toate acestea, dar el nu avea de unde să ştie aceasta. S-a îngrozit şi… a semnat angajamentul.

Sigur că acum, ca unii care n-aţi fost în atmosfera aceea de groază, veţi putea spune că nici într-un caz nu ar fi trebuit să cedeze. Eu nu caut să-i justific. Eu doar vă ajut să intraţi întrucâtva în istoria acestor oameni.

Aş putea continua cu exemplele, deoarece ştiu mai multe, dar acestea sunt suficiente pentru ca să trag următoarea concluzie.

Aceşti oameni au avut un moment de slăbiciune, când s-au frânt. Dar a venit un alt moment când au auzit chemarea lui Dumnezeu şi când s-au ridicat din prăbuşire şi au devenit eroi ai luptei pentru demnitate.

Aceasta n-au făcut-o după ce au ajuns în lumea liberă sau după ce a venit libertatea, ci acolo în iadul comunist şi când puteau fi literalmente exterminaţi de securitate, aşa cum li-a întâmplat unora (vezi cazul pastorului Cruceru şi a pastorului Gherman, care au fost ucişi în „accidente”  de maşină şi cazul lui Petre Dugulescu, care a supravieţuit accidentului ).

Acum, vă rog gândiţi-vă bine. Pe de o parte, în ultimii cincisprezece ani de comunism, pastorii aceştia de care am vorbit mai sus şi alţii ca ei au fost eroi ai Bisericilor noastre. Dar, pe de altă parte, când se vor publica listele cu cei care au semnat angajament de informatori, veţi găsi şi numele lor pe această listă! Confuzia va fi extrem de tulburătoare şi de dureroasă, deoarece i-aţi privit pe aceşti pastori ca instrumente ale lui Dumnezeu şi ca modele de urmat. Va fi ca şi când s-a prăbuşit cel mai sfânt lucru din viaţa voastră!

Eu scriu lucrurile acestea tocmai ca să vă pregătesc şi să vă fac să înţelegeţi că aceşti oameni, după o cădere, au fost reabilitaţi de Dumnezeu, au fost iertaţi de Dumnezeu şi au devenit eroii pe care i-aţi cunoscut voi.

Faptul că ei au semnat un angajament la securitate, smuls prin mijloace diabolice de şantaj, nu este cel mai mare păcat şi nu este un păcat care nu se iartă.

Eu am stat odată şi m-am gândit la toate păcatele pe care le-am făcut în viaţă şi vreau să vă spun acum şi aici care este păcatul cel mai mare pe care l-am făcut eu. În anii 1951-1953 eram chemaţi la mari demonstraţii de stradă în care trebuia să strigăm: „Salvă lui Stalin!” Eu eram un tânăr proaspăt convertit şi eram sincer credincios. Dar aşa spunea toată lumea că putem să spunem ceva din buze dar să nu fie în inima noastră! Când am înţeles că primii creştini au fost condamnaţi la moarte numai pentru faptul că n-au vrut să declare: „Cezar este Domn” şi pentru că au declarat că numai „Cristos este Domn”, am înţeles că, de dragul de a trăi, am dat slavă unui om, slavă pe care nu se cuvine să I-o dăm decât lui Dumnezeu! Acesta a fost cel mai mare păcat pe care l-am făcut vreodată şi amintirea lui mă arde şi astăzi!

Am făcut multe alte mari păcate în vremea când am fost departe de Dumnezeu, dar pe acesta l-am făcut când eram credincios sincer. Iată de ce gravitatea lui este şi mai mare.

Se creează în zilele acestea impresia că cel mai mare păcat pe care l-ar fi putut comite cineva a fost păcatul de a fi fost informator. Eu cred că au fost păcate mult mai grave decât acesta. Dar oare avem noi dreptul de a face o ierarhie a păcatelor? Oare nu credem ce scrie în Biblie că „sângele Domnului Isus Cristos ne curăţă de orice păcat” ?

Eu mi-am pierdut credinţa după ce am citit cărţi de teologie liberală şi în momentul când, în cursul unei conversaţii cu unul dintre profesorii mei, am constatat că acesta nu este sincer în ceea ce predică. Atunci am avut următoarea senzaţie, aproape fizică. Mi-am văzut întreaga gândire creştină ca pe o uriaşă schelărie şi am văzut cum cineva loveşte acea schelărie la baza ei şi am văzut cum toată schelăria se prăbuşeşte. Când, după zece ani, am înţeles adevărurile teologiei biblice şi am înţeles că Domnul Isus m-a iertat şi m-a reprimit ca pe al Său, am simţit iarăşi aproape fizic cum toată acea schelărie se înalţă din nou şi totul în mine se pune la loc.

În multe dintre predicile mele am exprimat această trăire a mea printr-o altă metaforă. Iată cum am spus-o. Într-o zi mi-am luat viaţa, ca pe un vas preţios, în propriile mele mâini. Am constatat mai târziu că vasul acesta nu este în siguranţă în mâinile mele, deoarece l-am scăpat din mâini şi l-am făcut cioburi. Dar Domnul Isus s-a aplecat jos, a adunat cu dragoste cioburile şi mi-a refăcut vasul. Atunci am decis că vasul meu nu-i în siguranţă decât în mâinile Lui străpunse de cuie şi am decis că niciodată nu voi mai face nebunia să-mi iau viaţa în propriile mele mâini.

Şi printr-o metaforă şi prin cealaltă am vrut să pun în cuvinte faptul că după reabilitarea mea am simţit iarăşi foarte real că mi s-a redat demnitatea de om, demnitatea de copil al lui Dumnezeu.

Noi cei care am trăit prin iadul comunist, care a produs experţi în frângerea şi în pervertirea oamenilor, n-am fost destul de veghetori şi am lăsat să ni se surpe eşafodajul şi să ni se spargă vasul. Dar slavă bunătăţii, îndurării şi dragostei lui Dumnezeu! Domnul Isus ne-a refăcut eşafodajul şi ne-a reparat vasul. Ne-a redat demnitatea! Ne-a repus în slujba Lui!

Când veţi afla că am fost informatori, trebuie să vă gândiţi la toate cele de mai sus. Sper că ele vă vor face să înţelegeţi şi lumea monstruoasă prin care am trecut, şi slăbiciunea noastră şi bunătatea şi puterea de răscumpărare şi de reabilitate cu care a lucrat Dumnezeu în vieţile noastre.

Ceea ce am scris mai sus nu este o mărturisire (spovedanie publică). Ar fi mult prea târziu pentru aşa ceva. Mărturisirea am făcut-o înaintea lui Dumnezeu şi înaintea celor care trebuiau să audă această mărturisire.

De exemplu, în 1960, când eram pastor la Biserica baptistă din Braşov, după ce a apărut legea care cerea acest lucru, am făcut o declaraţie similară cu aceasta (cu excepţia referirilor la alţi pastori) şi am depus-o la conducerea Comunităţii Baptiste de Sibiu, de care aparţineam. Declaraţia se află acolo şi astăzi.

Nu am amintit toate locurile unde am mai făcut această mărturisire şi nici lucrul acesta nu cred că ar fi necesar.

Ceea ce am făcut aici este o explicaţie a unui fenomen care trebuie înţeles: După ce am luptat atâţia ani pentru libertatea Bisericilor noastre şi pentru cauza Evangheliei în România sub comunism, întreaga Românie va constata totuşi că numele noastre vor apare pe lista celor care au fost cândva informatori ai securităţii. Vor fi mulţi pastori în situaţia aceasta ciudată. Ceea ce scriu este tocmai un ajutor pentru a se înţelege de ce se va produce această aparentă contradicţie. Situaţia este simplă: Cândva am fost frânţi şi am cedat. Dar tot acolo, Dumnezeu ne-a iertat şi ne-a ridicat la luptă pentru cauza Lui. Dacă veţi putea privi cele două aspecte împreună, va dispare orice contradicţie sau confuzie.

Iosif  Ţon

Post scriptum

Cine citeşte cele de mai sus poate căpăta impresia că eu îi disculp, îi justific, îi dezvinovăţesc, îi apăr pe toţi pastorii din generaţia mea care au trăit oroarea dictaturii comuniste, expertă în corupere de oameni, în frângere de voinţe, în pervertire de caractere, în a face din oameni neoameni.

Nu, nu-i cuprind în cele de mai sus pe toţi pastorii, deoarece au fost unii care, după ce au fost frânţi de securitate şi au acceptat să fie colaboratori, au constatat că această colaborare le aduce tot felul de privilegii: lauda autorităţilor, promovarea în funcţii cultice, beneficii financiare, călătorii în străinătate, etc. Şi unii, pentru toate acestea, au devenit instrumentele partidului comunist în politica acestuia perversă şi distructivă faţă de culte. Ei au implementat această politică în biserică, în cult şi în străinătate. Unii şi-au făcut chiar un titlu de glorie din a colabora cu autorităţile, spunând că aceasta este dovadă de „înţelepciune”, deoarece ei obţin „drepturi” pentru biserici şi pentru credincioşi. Unii au continuat să facă aceste justificări chiar şi după căderea comunismului!

Nu, pe aceştia nu-i justific. De aceştia mi-e o milă cumplită! Pentru că văd că Dumnezeu nu le mai „dă pocăinţa ca să aibă viaţa” (Faptele apostolilor 11:18) şi văd că astfel „este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi şi aduşi la pocăinţă” (Evrei 6:6).

Nu că Dumnezeu nu i-ar ierta! Dumnezeu iartă şi pe cel mai mare criminal dacă se întoarce cu adevărat, cu sinceră şi totală pocăinţă, la Dumnezeu pentru iertare şi pentru schimbare.

Dar există unii care s-au împietrit în starea aceasta de înstrăinare de Dumnezeu. De aceştia mă doare şi mi-e milă.

Vă rog să observaţi că nici pe aceştia eu nu-i judec şi nu-i condamn. Cine sunt eu să fac ceea ce numai Dumnezeu va face la judecata de pe urmă?!

Chiar şi pentru aceştia eu nu pot decât să spun că mă doare şi că aş dori să se întoarcă, chiar şi în acest ceas târziu, la Dumnezeu cu pocăinţă.

Un pastor care a fost o vreme informator şi al cărui trecut a ieşit acum la iveală şi a trăit ruşinea expunerii şi a condamnării din partea multora, mi-a spus aşa: „Eu m-am rugat lui Dumnezeu să scoată aceste lucruri la iveală câtă vreme mai sunt în viaţă, ca să mă ruşinez acum, înaintea oamenilor, şi să nu mă mai ruşinez la judecata de pe urmă. Acum mi s-a împlinit această rugăciune.” „Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea”, le-a zis Isus experţilor legii şi fariseilor (Ioan 8:7).

Sursa :BBC Romanian

2 comentarii

Din categoria Colaborarea cu securitatea, Influiente comuniste, Leadership/Conducere

Biserica sub opresiunea celor care o finanţează


În ultimii doi ani am asistat la formarea a două noi biserici – una în România la Arad și alta în Statele Unite în Phoenix, Arizona. În ambele cazuri pastorii seniori, cu ani de vechime în acele biserici sau chiar fondatori, dedicați lucrării într-un mod deosebit au trebuit să părăsească biserica unde au slujit, renunțând oarecum la toată munca lor și au luat totul de la început.

Fiind oarecum apropiat de acești doi păstori, mi-am putut da seama de ce au trebuit să ia aceste decizii radicale. Motivul de bază a fost acela că bisericile au ajuns în situația de a nu mai puteau fi conduse după principii biblice, ci după pretențiile sau interesele celor care le sponsorizau.

yes-or-no

Am observat de asemenea că de cele mai multe ori ambii pastori au fost apreciați negativ pe majoritatea blogurilor creștine lăsând impresia ca cei ce aduc comentarii nu sunt interesați de adevăr.

Provocarea lor a fost fie să continue pe direcția greșită a manipulării și compromisurilor, fi să ia o decizie radicală și să schimbe totul. Sunt bucuros să constat că ambii au ales corect cu toate că prețul plătit a fost foarte mare. Îmi place să cred că mai sunt situații de felul acesta, în care  pastorii iau decizii radicale pentru a se elibera de compromisurile în care au ajuns, de multe ori cu bune intenții și chiar fără să-și dea seama. Felicitări tuturor celor care  sunt gata să plătească prețul  acestei eliberări.

no-or-yesEu cred că majoritatea slujitorilor pornesc bine în lucrarea de slujire, dar pe parcurs ei își schimba gândirea și prioritățile lăsându-se seduși de ideea că succesul se măsoară în realizări materiale cum ar fi clădiri, confort, resurse etc. Datorită acestui fapt ei se înconjoară cu tot felul de oameni dispuși să susțină financiar anumite proiecte ce necesită bani mulți, mai mulți decât comunitatea poate să dispună în condiții obișnuite. Adesea însă acești sponsori sunt lipsiți de spiritualitate, și hotărâți să controleze ce se face cu banii lor ca și cum ar fi investiți într-o afacere ce trebuie neapărat sa aducă profit fie el și de imagine sau publicitate. De fapt chiar așa și este, ei investesc bani în afaceri religioase. Păstorul însă, ajunge să nu fie atât de mult interes de condiția lor spirituală atâta timp cât ei sunt dispuși să dea bani mulți la biserică, bani de care el are nevoie pentru ași susține proiectele. Cei mai multi pastori care au construit clădiri mari, sunt supuși condițiilor, controlului sau manipulării persoanelor care au finanțat aceste proiecte. Ar fi bine dacă totul ar lua sfârșit la finalul construcției dar in cele mai multe situații, cei ce contribuie financiar cel mai mult vor rămâne cei ce vor influenta cel mai mult direcția acelei biserici O clădirea mare odată construită are nevoie de multi bani pentru întreținere.

Dacă apreciați că exagerez, vă propun să urmăriți cine are influența cea mai mare asupra păstorului din biserica voastră.

Pastorii care s-au încrezut în Dumnezeu în orice situație, au rămas în picioare și continuă să meargă înainte cu valorile biblice, dar cei care și-au pus nădejdea în oameni pentru succes (construcție, salarii, întreținere, proiecte) vor fi robi lucrurilor firești, fără valoare.

Mai poate oare un astfel de slujitor să predice sau să ia atitudine împotriva celor care adună averi prin înșelătorie și minciună, când aceștia le-au construit și susțin financiar micile sau poate marile lor regate religioase? Mai poate un astfel de păstor să ia atitudine față de membrii familiilor unor astfel de sponsori atunci când ei trăiesc în păcate sau compromisuri morale câtă vreme părinții lor încă sunt cei mai puternici finanțatori pentru păstrarea clădirilor dobândite tot prin compromisuri. Aceste biserici sunt condamnate ruinării spirituale, iar celor duhovnicești li se închide gura ușor amintindu-le mereu de bani pe care acești frați finanțatori i-au donat pentru construcție și care îi dau lunar pentru susținerea lucrării. În aceste biserici totul se rezumă la cum să adunăm mai mulți bani. Metodele de multe ori nici nu mai contează.

Ne mirăm apoi de faptul că biserica nu mai are nici o influență la cei necredincioși când noi apreciem exact aceleași valori și folosim aceleași metode pe care le regăsim în lumea de afara, când modelul ar trebui să fie Cuvântul lui Dumnezeu. Mai putem fi noi lumină pentru cei din lume?

Nu cred că ne putem permite să ignorăm la nesfârșit aceste situații. Cred că e timpul să spunem lucrurilor pe nume dar și să ne întrebăm cum să ieșim din această situație negativă.

În primul rând cred că ar trebui să redescoperim adevăratele valori biblice ale bisericii.

Din punctul de vedere biblic, biserica locală nu este clădirea în care ne adunăm pentru programele noastre săptămânale ci este grupul de credincioși născuți din nou care se adună împreună pentru a celebra prezența reală și vie a lui Isus în mijlocul lor. Cu toate că recunoaștem la nivel teoretic această valoare la nivel practice adesea identitatea unei biserici locale este dată de clădirea ei.

O altă valoare biblică abandonată la nivel practice este preoția universală. Asta înseamnă că păstorul nu este mai preot decât oricare credincios născut din nou. Acest adevăr trebuie coborât de pe piedestalul teoriilor frumoase la nivelul experienței și practicii creștine din biserică prin descentralizarea slujirii.

Călăuzirea Duhului este o altă valoare pe care am redus-o la teorii, în practică cele mai multe biserici sunt călăuzite de ideile oamenilor influenți, de ambiții, dorințe deșarte sau orice altfel de lucruri lumești. Este drept că biserica locală se manifestă în contextul lumii materiale, fizice, dar ea este o instituție divină și legile ce o guvernează în ultimă instanță trebuie să fie legi spirituale care nu au relevanță în lumea fizică și ne sunt puse la îndemână prin Duhul Sfânt.

În al doilea rând cred că trebuie să părăsim sistemul lumesc de valori atunci când apreciem sau promovăm oameni sau lucrări. Cum s-a ajuns la situația de astăzi când cei mai mulți oameni din bisericile noastre pun bază pe clădiri și prosperitate lumească? Dacă suntem sinceri, putem să vedem că cei mai mari lideri în timpurile noastre sunt apreciați pe criterii lumești cum ar fi clădirea bisericii, numărul de membrii etc. Despre un astfel de lider spunem că are succes, este un bun administrator și merită să fie luat ca model.

Prin acest articol doresc să fac o provocare celor care încă se mai lasă provocați. De fapt provocarea nu-mi aparține mie cât adevărului biblic.

dilemaAcest articol nu țintește vreo biserică locală anume, ci o stare generală de lucruri  pe care,  pe alocuri o consider chiar ca fiind disperată. De asemenea văd puține șanse de schimbare deoarece atât lucrătorii cât și membrii din cele mai multe biserici se complac și considera ca totul este OK. Totuși cred că Dumnezeu va conduce Biserica Sa și va ridica slujitori care se vor elibera de opresiunea sponsorilor.

Mike Olari
Sursa : Family To Family Romanian Outreach

2 comentarii

Din categoria Ambition and Power, Biserica/The Church, Influiente capitaliste