Arhive pe categorii: Influiente comuniste

„Experimentul viabil” de la Biserica „Agape” continua…Petru Lascău: „Nu este ușor să te înțelegi cu soția altuia”


Se pare ca modelul prezbiterian „experimental” care este prezentat AICI incepe sa dea „roade”. Prezbiterii Bisericii intradevar isi fac „datoria” si se vad rezultatele. Iata ce ne relateaza Gheorghe Haranguș AICI :

„O lege nescrisă, instituționalizată în bisericile evanghelice românești de pe vremea vechiului regim, spune că o femeie creștină, care nu bârfește, este smerită, înțeleaptă, bună cunoscătoare a Sfintei Scripturi, cu o reputație excepțională, care se roagă și citește Biblia, le motivează pe alte femei la o viață creștină autentică, de
post, rugăciune și studiu devoțional, NU poate să îndeplinească slujba de lider al „lucrării cu femeile” în biserică, dacă pe lângă toate calitățile menționate nu o are pe cea mai importantă: nu este soție de pastor (principal sau secund). Apogeul maturității spirituale și exemplul model pentru femeile din biserică îl ating / constituie în mod exclusiv soțiile pastorilor. Consoartele acestora sunt cele mai cucernice femei din biserică.

În concepția acestor „slujitori”, Dumnezeu le-a dat acest „ajutor potrivit” nu doar să își îndeplinească rolul de soție și mamă, ci să și „ajute” la conducerea bisericii. Ideea că pastorul trebuie să păstreze confidențial problemele din biserică, să nu le destăinuie nici măcar soției, este una perimată. Soțiile unor pastori cunosc în detaliu toate problemele oamenilor din biserică și joacă rolul de consilier (adviser) principal al acestora. Ele dirijează bunul mers al bisericii. Așadar, cine se califică cel mai bine, în optica pastorului, să conducă activitatea cu surorile din biserică dacă nu „ajutorul sau potrivit” care, oricum are un cuvânt greu de spus la tot ceea ce se întâmplă în biserică? O femeie creștină, educată, inteligentă, matură spiritual, care își respectă soțul și surorile din echipă și oferă sfaturi biblice tuturor, este descalificată pentru această poziție dacă, soțul acesteia nu figurează printre liderii bisericii (respectiv pastor senior sau asistent). Că lucrurile stau așa, se observă ușor din faptul ca în bisericile evanghelice poziția de „lider al lucrării cu surorile” o ocupă soția pastorului (senior sau asistent). Fiind antrenați în arta discursului, pastorii găsesc adesea motivele cele mai plauzibile pentru astfel de decizii.

O explicație ingenioasă în acest sens o oferă pastorul Petru Lascău din Arizona: „Ca pastor este mai ușor să te înțelegi cu soția ta, decât cu soția altuia…” Întreaga pledoarie poate fi ascultată în filmulețul de mai jos:

http://www.youtube.com/watch?v=yeC_5fvHuh0

Explicația umoristică, aleasă cu grijă de către pastorul cu experiență vastă în lucrarea de conducere bisericească, are menirea să-i determine pe ascultători să râdă cu gura până la urechi, și să-i de-a dreptate. Deciziile arbitrare au fost prezentate în nota de umor îmbinată cu apelul la partea sentimentală:
„anunț important pentru mine și familia mea”, în timp ce-și pune mâna pe inimă. Făcând abstracție de acest caz, care poate fi unul izolat, la modul general însă, astfel de decizii generează câteva întrebări:

1) În ce măsură trebuie să se amestece pastorul în lucrarea cu femeile? (măsura mică, mare sau totalitară);

2) Ce probleme s-ar putea să apară (sau au apărut în precedent) pe care pastorul nu le poate rezolva cu „soția altuia”?

3) Sunt întotdeauna nevestele pastorilor cele mai „cucernice” femei din biserică și oferă ele întotdeauna un exemplu bun de urmat? Le tratează soțiile pastorilor în mod egal pe toate celelalte surori fără să facă partide, afirmații răutăcioase, disensiuni, așa cum cere Biblia?

4) Cine poate califica mai bine calitatea acestei lucrări: surorile care pot să mărturisească dacă s-au apropiat de Dumnezeu în urma acestor întâlniri, sau pastorul care este șeful bisericii și are întotdeauna ultimul cuvânt?

Când pastorul are propria agendă, acesta nu este dispus să își schimbe poziția, indiferent câte argumente i s-ar aduce. Oare vechilor metode comuniste se încearcă a li se da o față “umană”, ele fiind prezentate în biserică cu zâmbetul pe buze, în stil occidental?”

Nu imi ramane decat sa citez ceea ce spuneam in postarea Blogul Pasi spre lumina refuza sa ne lumineze:

” Referitor la rolul pastorului, pot sa va spun ca intr-adevar cred ca exista oameni tematori de Dumnezeu si care au o chemare in acest domeniu. Dar, in acelas timp, sunt ingrijorat de faptul ca anumiti pastori si-au instaurat adevarate domnii in bisericile care le “pastoresc”.
„Ştiţi că cei priviţi drept cârmuitori ai neamurilor, domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire”, le-a spus Isus ucenicilor Săi, „dar între voi să nu fie aşa.” În loc să fie stăpâni, a spus Isus în continuare, ucenicii trebuie să-şi fie slujitori unii altora, iar cel mai mare este slujitorul tuturor (Marcu 10:42-43) .
Pe de alta parte, “Slujba pastorului s-a diversificat. Am ajuns sa nu ne mai dedicam lucrarii Cuvantului si rugaciunii pentru ca am devenit consilieri profesionisti, colectori de fonduri, administratori, membri in comitet, arbitri, politicieni si personalitati mass-media.”
In multe biserici de astazi s-a acceptat ideea ca pastorul este vocea finala a autoritatii in toate domeniile , de la doctrina la practica, de la pozitia amvonului la culoarea cheii din usa office-ului, s.a. Concluzionez si eu ceea ce spunea D.A. Carson: “Dar fără îndoială că, dacă un papă peste toată biserica reprezintă un lucru rău, un papă în fiecare biserică nu este un lucru cu nimic mai bun!”

Anunțuri

23 comentarii

Din categoria Ambition and Power, Forme/Structuri de conducere, Influiente comuniste

Intrebari pentru „Consiliul Pastoral al Conventiei”


In uitimii ani am mai scris postari despre acest autointitulat „Consiliu Pastoral al Conventiei”. Pentru cei care nu le-ati citit puteti sa accesati linkurile acestea:

https://dorinpele.wordpress.com/2012/08/29/s-au-impartit-turmele/

https://dorinpele.wordpress.com/2013/01/02/o-noua-structura-de-conducere-peste-bisericile-penticostale-romane-din-america/

https://dorinpele.wordpress.com/2013/09/13/consiliul-pastoral-al-conventiei-a-furat-conventia/

https://dorinpele.wordpress.com/2013/09/02/incredibil-dar-adevarat-bisericile-penticostale-independente-sau-neafiliate-au-fost-excluse-din-consiliul-pastoral-al-conventiei/

De fiecare data cand am adus in discutie acest subiect, cititorii au preferat sa il discute pe la „colturi”(stim noi de ce). Unii m-au abordat personal in mai multe forme. Cat despre cei vizati…tacere! Si tacerea pana la urma e un raspuns.

Din postarile anterioare am sa reiterez cateva intrebari:

1)  Care sunt Bisericile care au ales acest „Consiliu”?

2) De ce ati schimbat „Statutul acestui „Consiliu Suprem …”, daca pot sa il numesc asa si cu a cui permisiune?

3) Daca nu au fost alesi de Biserici atunci pe cine reprezinta acest „Consiliu”

4) De ce Bisericile neafiliate nu au nici un reprezentant in aceasta „nomenclatura”?

5) De ce nu raspundeti la scrisorile care vi se adreseaza?

6) De ce nu dati socoteala Bisericilor pentru modul cum folositi resursele financiare?

7) De ce nu aveti communicate de presa?

8) Defapt, care va este menirea in afara de sefie peste Bisericii?

9) De ce folositi resursele financiare si umane ale Bisericilor in loc se le folositi pe a le dvs daca tot luati hotararile de unii singuri?

10) De ce vi-ati insusit Conventia? Ea nu este a voastra, este a Bisericilor penticostale romane.

11) De ce nu va inregistrati legal…pentru ca acum nu mai aveti scuza ca sunteti ingraditi de comunisti?

12) De ce va alegeti intre voi, in loc sa va lasati sa fiti alesi de cei carora le slujiti? E adevarat ca v-au ales odata, dar nu pentru asta…De ce ii duce-ti in eroare?

13) Cand o sa face-ti curatenie si nu o sa mai aveti printre voi pastori care au colaborat cu securitatea?

As fi vrut sa va pun cate o intrebare la fiecare dar m-ati luat prin surprindere pentru ca din 2013 v-ati inmultit , dar tot cu aprobarea „mariilor” voastre. Tot inainte…

Scrie un comentariu

Din categoria Consiliul Pastoral al Conventiei, Forme/Structuri de conducere, Influiente comuniste, Uniunea Penticostala Romana

Intrebari pentru „Consiliul Pastoral al Conventiei”


In uitimii ani am mai scris postari despre acest autointitulat „Consiliu Pastoral al Conventiei”. Pentru cei care nu le-ati citit puteti sa accesati linkurile acestea:

https://dorinpele.wordpress.com/2012/08/29/s-au-impartit-turmele/

https://dorinpele.wordpress.com/2013/01/02/o-noua-structura-de-conducere-peste-bisericile-penticostale-romane-din-america/

https://dorinpele.wordpress.com/2013/09/13/consiliul-pastoral-al-conventiei-a-furat-conventia/

https://dorinpele.wordpress.com/2013/09/02/incredibil-dar-adevarat-bisericile-penticostale-independente-sau-neafiliate-au-fost-excluse-din-consiliul-pastoral-al-conventiei/

De fiecare data cand am adus in discutie acest subiect, cititorii au preferat sa il discute pe la „colturi”(stim noi de ce). Unii m-au abordat personal in mai multe forme. Cat despre cei vizati…tacere! Si tacerea pana la urma e un raspuns.

Din postarile anterioare am sa reiterez cateva intrebari:

1)  Care sunt Bisericile care au ales acest „Consiliu”?

2) De ce ati schimbat „Statutul acestui „Consiliu Suprem …”, daca pot sa il numesc asa si cu a cui permisiune?

3) Daca nu au fost alesi de Biserici atunci pe cine reprezinta acest „Consiliu”

4) De ce Bisericile neafiliate nu au nici un reprezentant in aceasta „nomenclatura”?

5) De ce nu raspundeti la scrisorile care vi se adreseaza?

6) De ce nu dati socoteala Bisericilor pentru modul cum folositi resursele financiare?

7) De ce nu aveti communicate de presa?

8) Defapt, care va este menirea in afara de sefie peste Bisericii?

9) De ce folositi resursele financiare si umane ale Bisericilor in loc se le folositi pe a le dvs daca tot luati hotararile de unii singuri?

10) De ce vi-ati insusit Conventia? Ea nu este a voastra, este a Bisericilor penticostale romane.

11) De ce nu va inregistrati legal…pentru ca acum nu mai aveti scuza ca sunteti ingraditi de comunisti?

12) De ce va alegeti intre voi, in loc sa va lasati sa fiti alesi de cei carora le slujiti? E adevarat ca v-au ales odata, dar nu pentru asta…De ce ii duce-ti in eroare?

13) Cand o sa face-ti curatenie si nu o sa mai aveti printre voi pastori care au colaborat cu securitatea?

As fi vrut sa va pun cate o intrebare la fiecare dar m-ati luat prin surprindere pentru ca din 2013 v-ati inmultit , dar tot cu aprobarea „mariilor” voastre. Tot inainte…

Un comentariu

Din categoria Consiliul Pastoral al Conventiei, Forme/Structuri de conducere, Influiente comuniste, Uniunea Penticostala Romana

Amintiri din „Epoca de Aur”(1986)


„Frate președinte, dacă-mi permiteți…”

Iată o formulă demnă de analele baptiștilor!

Frate-președinte, frate-doctor, frate-polițist, frate-inginer, frate-profesor, frate-fotbalist, frate-bariton, frate-poet, frate-gunoier, frate-zilier, frate-tinichigiu, etc., etc. ar stîrni nu doar o dreaptă mîhnire și mînie din partea pragmaticului epistolar Iacov, dar și în majoritatea comunității creștine evanghelice.

Ca unii care sperăm că-i aparținem, am trăit o astfel de repulsie cu mai bine de un sfert de veac în urmă. Dar înainte de-a încerca să actualizăm episodul, trebuie să-l contextualizăm.

Era în vara lui ’86, an în care părinții emigraseră, în care eram pe pragul mutării locului de muncă din Sălaj în județul Cluj, în care Domnul ne-a mai adăugat o săgeată (a patra) în tolba familiei. Se întîmpla după o perioadă apreciabilă de slujire a comunității locale baptiste din Cîmpia Turzii, al cărui diacon ales și responsabil era Vasile T. . Aspectul slujirii trebuie filtrat prin prisma unei echipări teologice non-formale underground (sau cum ar spune Richard W.- în subterană), sub egida Navigatorilor, a CCC (actualmente Alege Viața), a Slavic Gospel și ulterior a biiiștilor (azi Entrust4). Printre mulți alții cu care am mers alături (Paul, Dănuț, Titi, George, Radu, Titus C, Titus M), unul care azi e notoriu printr-o activitate publicistică prolifică, e și Beni Fărăgău. Logica acestei mențiuni se va revedea mai jos.

Revenind la sceneta sinodală a baptiștilor din Comunitatea de Cluj de la acea vreme, singurul act care s-a jucat a fost pe tema propunerii avansate de către Biserica Baptistă din Cîmpia, propunere a cărui mesager a fost fratele Vasile. Biserica neavînd păstor ordinat, s-a orientat spre noi. Așa se face că după ședința lunară a păstorilor din Comunitate din vara anului mai sus menționat (o ședință mai mult de prelucrare decît pentru lucrare, la care participa obligatoriu și un netăiat împrejur- împuternicitul Hoinărescu Țepeș Horea)  am fost invitați de către membrii comitetului de conducere a Comunității la o discuție face-to-face.  Invitat de „onoare” era și președintele Uniunii Baptiste din acea perioadă, nimeni altul decît Mihai Hușanu. Au mai fost prezenți atunci avocatul Paul B. (fost secretar general pe vremea lui Mara), DECEBAL al nostru, și ultimul cu voia dvs, Titus M., păstor la Zalău „pe aceleași vremuri”.

După ce fratele Mihăiță, cum îl alinta Radu Căpușan pe păstorul lui de la Mănăștur, deschide meetingul, cu formula protocolară, „Salutăm în mijlocul nostru pe fratele Dorel Codreanu”, se trece la subiect. Unul fierbinte, cu multe predicate și mai puține virgule. Subiectul era propunerea de ordinare. Și cum absolut peste tot era o comisie de cadre care verifica dosarul înaintea oricărei angajări pe o funcție de importanță aparte, și în cazul de față s-a trecut la pure(ifi)cat „originea” noastră. Dacă e sau nu sănătoasă. Nu criteriile teologice, de competență în slujire, nu recunoașterea din partea comunității erau baza verificării.

Mihai H. deschide chestionarul cu:

„Frate, știm că ești doctor, că porți halatul alb și că încerci să vindeci, dar…”,Și cum niciodată nu lipsește acest fatidic DAR, „dar vrem să știm dacă dumneata crezi în vindecări”.

Știind unde bate întrebarea, adică la poarta fraților noștri penticostali, am prelungit puțin replica directă prin: „Da frate Mihai, cred. Că de aia și prescriu medicamente”.

O paranteză ce se impune: încercăm să reproducem din memorie, după mai bine de 25 de ani, tot dialogul purtat atunci. Scuze pentru eventualele inexactități!

„O dar nu la asta mă refeream”-adăugă președintele. „Dacă crezi în vindecări miraculoase”.

„Da, cred ce scrie la Iacov 5. Dar și pentru că în familia noastră am asistat la vindecări miraculoase”- i-am replicat.

La acest moment „istoric” intervine subalternul președintelui, păstorașul din Zalău cu memorabila: „Frate președinte, dacă-mi permiteți…”.

După care își îndreptă privirea autosuficientă spre noi, o privire ca a celui ce-și periază șeful în scopul avansării în grad, și ne înterogă:

„Frate, tu crezi în mărturisirea de credință și în statutul baptist?!?”

La care, nerezistînd ispitei i-am răspuns tot cu o întrebare: „Dar de ce mă întrebi frate Titus”?

„Pentru dacă vrei să intri între noi, trebuie să fii baptist”. O replică cosmetizată a celebrei lozinci comuniste „Cine nu-i cu și ca noi, e împotriva noastră”.

Și ca să punem punct mascaradei, am replicat: „Inainte de a fi baptist, vreau să fiu biblic!” Deși ambele încep cu „b”, partea finală a frazei o include pînă peste pe prima.

Așa deci cu „Frate președinte…”

Cum era și de anticipat, rezoluția a fost una negativă pentru noi. (Contr)Argumentele invocate de soborul comunitar au fost pe măsura membrilor lui.

„Nu poți deveni păstor deoarece: ai pregătire superioară, ai neamuri în America, faci parte din grupul lui Beni, ai făcut parte din ALRC, nu ai seminar.”

Pentru acea vreme a avea pregătire superioară „seculară”, era ca o ciumă pentru slujitorii Cuvîntului care vroiau să se consacre plenar vestirii Acestuia…

A avea rudenii plecate legal (nu transfugi) în SUA era o tinichea…

A face parte dintr-un grup de părtășie și Studiu Biblic, în care era printre alții și Beniamin Fărăgău, era o pacoste. Cu regret, dar nu putem să nu remarcăm (ca o paranteză)  similitudinea  tristă între acest punct argumentativ al fostului președinte baptist și cel al renumitului, reputatului și apreciatului slujitor al altarului și al scrisului, fr. Pitt Popvici. În iarna lui ’94, cînd la sugestia lui Cornel Drăgoi, pastor la acea vreme la Detroit, am fost invitat la Sacramento, California în scopul unei cunoașteri reciproce mai aprofundate în vederea unei eventuale preluări a slujirii pastorale de după cea a fratelui Pitt, acesta din urmă ne-a întrebat scurt și la subiect:

„Vii de la Iris unde e Beni Fărăgău?!?”

„Da!”- am răspuns, neștiind că aceasta va constitui un impediment…

A fi fost membru ALRC era ca o paria…

A nu fi trecut prin seminarul teologic baptist sub bagheta „magică” a PROFESORULUI, era de neiertat…

Așadar „Frate președinte, dacă-mi permiteți…” rămîne cum ne-am înțeles: fiecare cu ale lui!  Ca un „deliciu: traseul avocățelului prezidențial, după mai bine de un sfert de veac a fost unul destul de zbuciumat. Zalău, Cleveland OH, Naples FL sunt doar cîteva repere…

Dr. Viorel D. Codreanu

http://barthimeu.wordpress.com/

 

Scrie un comentariu

Din categoria Biserici romanesti, Influiente comuniste

Four Belief System That Support Spiritual Abuse


„As spiritual abuse continues to make headlines, with the latest being allegations against a well-known international ministry, we often focus on the individual’s directly responsible, and with good reason. But, we should also remember that repeated abuse like those described do not usually happen in a vacuum. There are often conditions and beliefs that exist within these organizations that enable abuse of power, even using spiritual tactics.

Phil Monroe, respected Christian Psychologist and director of the Master’s counseling program at Biblical Seminary, recently created a list of conditions that enable abuse within the church and without…” contine reading>>
Source : Renewal Christian Care

Scrie un comentariu

Din categoria Influente seculare, Influiente comuniste

„Eu şi securitatea. O explicaţie despre mine şi alţi pastori”


Desi marturia dateaza de 6 ani inca este de actualitate si poate fi folosita ca exemplu pentru cei care se afla in situatie asemanatoare. Este nevoie de mai multe explicatii despre acea perioada si de o reparare cel mutin morala si spirituala. Pe cand si ceilalti?

Mărturia completă a pastorului Iosif Ţon aşa cum a fost transmisă către BBC in 16 octombrie 2007 :

„Eu şi securitatea O explicaţie despre mine şi alţi pastori”ton

Mai mulţi credincioşi, printre care Petre Dugulescu şi Dănuţ Mănăstireanu, şi-au studiat dosarul de la securitate şi au constatat că vina lor principală a fost aceea că erau adepţii lui Iosif Ţon, care era un duşman al puterii comuniste. Pentru mai bine de 30 de ani, aceasta este imaginea despre mine pe care o vor descoperi cei care studiază documentele securităţii.

Şi totuşi, atunci când se vor publica numele tuturor celor care au colaborat cu securitatea ca informatori, între ei va apare şi numele meu şi lucrul acesta îi va şoca pe mulţi credincioşi. Cazuri similare vor fi şi cu alţi pastori.

Iată de ce cred că este necesară acum o explicaţie. Voi începe cu cazul meu. În anul 1957, pe când eram student la Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti, mi-au căzut în mână cărţi de teologie liberală. Prin citirea lor şi prin interacţiunea pe această temă cu unul dintre profesori mi-am pierdut credinţa în Dumnezeu. În decembrie 1957 m-am retras de la Seminar şi am intrat în învăţământ ca profesor de limba şi literatura română în comuna Lupşa de lângă Câmpeni, în Munţii Apuseni (în 1955 absolvisem Facultatea de filologie din Cluj).

În luna mai, 1958, am scris o scrisoare unuia dintre studenţii la Seminarul din Bucureşti că am devenit ateu.

În anii care au urmat, am trăit ca un ateu, cu tot ce implică lucrul acesta. În anii aceia am dorit foarte mult să fiu acceptat pe deplin în societatea socialistă a vremii.

În anul 1963 am fost chemat la securitate în Cluj şi am fost întrebat dacă vreau să devin colaborator al lor ca informator. Eu am văzut în această invitaţie o nouă oportunitate să fiu pe deplin acceptat şi de aceea am acceptat să devin informator şi am semnat angajamentul pentru aceasta.

Pe baza aceasta, am fost acceptat ca să lucrez vara ca ghid la mare cu turiştii străini, deoarece vorbeam fluent limba engleză. Sarcina mea era să raportez orice lucru suspect aş observa la turiştii cu care lucram.

În anii aceia am scris şi câteva note informative despre câţiva credincioşi baptişti din Cluj, cu care mai eram în contact. Doi dintre ei au avut de suferit din cauza aceasta. La câţiva ani după căderea comunismului, am stat de vorbă cu fiecare dintre ei, i-am mărturisit urâţenia pe care am făcut-o faţă de ei şi mi-am cerut iertare. Amândoi m-au iertat şi  de atunci am întreprins mai multe acţiuni împreună.

După ce Rihard Wurmbrand a ieşit din închisoare, în 1964, am fost la el şi el m-a întrebat cum de am ajuns să-mi pierd credinţa în Dumnezeu. I-am relatat cele întâmplate în 1957 şi atunci el mi-a explicat cu mare răbdare unde este eroarea liberalismului teologic şi care este adevărul biblic. Explicaţia lui a fost atât de clară încât am început să privesc cu un nou interes spre Biblie. Au mai urmat şi alte influenţe, de la alte persoane care au venit de la închisoare (Simion Cure, Traian Dorz ) şi în 1967 am început să merg pe furiş la Biserica Baptistă din Cluj-Mănăştur.

În vremea aceea, mi-a făcut o vizită pastorul Simion Cure. Acesta făcuse cinci ani de închisoare şi de lagăr de muncă (la tăiat de stuf în Delta Dunării) pentru faptul că nu voise să accepte restricţii asupra lucrării lui de pastor. Datorită ţinutei lui demne şi a suferinţelor prin care trecuse fiindcă nu a acceptat nici un fel de compromis, eu mă uitam la el cu mare admiraţie şi mi l-am făcut duhovnic şi consilier spiritual.

În cursul acelei vizite, i-am spus că toate problemele mele intelectuale cu privire la Biblie şi la Dumnezeu sunt clarificate, dar mai am o problemă: Mă uit în urmă la acei ani în care am fost departe de Dumnezeu şi la modul de viaţă pe care l-am trăit în acei ani, mi-e ruşine de foarte multe lucruri şi nu-mi pot ierta faptul că am putut să fac acele lucruri. Simion Cure mi-a dat un răspuns la care nu m-am aşteptat:

„Dar cine eşti tu de vrei să-ţi ierţi tu păcatele? Nu tu trebuie să ţi le ierţi! Păcatele tale trebuie să ţi le ierte Dumnezeu şi, după aceea, păcatele tale trebuie să ţi le ierte o Biserică. Când tu ai căzut de la credinţă, prin poziţia pe care o aveai de tânăr predicator extrem de promiţător, tu ai rănit pe foarte mulţi credincioşi şi pot spune că ai rănit toate Bisericile. De aceea, o Biserică trebuie să te judece şi să te dezlege. Numai atunci vei fi cu adevărat primit şi eliberat.”

Acesta a fost unul dintre cele mai înţelepte sfaturi pe care mi le-ar fi putut da cineva vreodată! El m-a aşezat cu totul pe o nouă traiectorie.

La începutul anului 1968, am avut o experienţă specială cu Dumnezeu – nu este cazul să intru aici în mai  multe detalii – în care am înţeles clar că Domnul Isus Cristos a murit pentru toate păcatele mele şi că El mi le-a iertat pe toate. Am trăit atunci nu numai o mare eliberare ci am primit senzaţia clară că am fost făcut iarăşi om, că mi-a fost redată demnitatea de copil al lui Dumnezeu. Atunci am decis că Acela care a murit pentru mine trebuie să fie Stăpânul meu şi am hotărât că îmi voi trăi viaţa în slujba Lui şi că voi trăi în toate după călăuzirea Lui.

Primul lucru care am înţeles că este atunci voia Lui Dumnezeu pentru mine este să mă duc la o Biserică, să mă supun judecăţii ei şi să caut iertarea ei şi dezlegarea ei. Fiindcă eu fusesem membru în Biserica Baptistă din Cluj-Iris, am stat de vorbă cu pastorul ei, Iulian Tătaru, i-am spus despre iertarea pe care am primit-o de la Dumnezeu şi despre dorinţa mea ca să fiu primit înapoi în Biserică. El s-a bucurat foarte mult şi mi-a spus: Eu voi spune comitetului Bisericii şi apoi va trebui să vii să te examineze comitetul Dacă ei vor fi satisfăcuţi, ei vor recomanda adunării generale a Bisericii să te reprimească în sânul ei.”

Am fost de acord cu aceasta şi am fost chemat să stau de vorbă cu comitetul. Mă aşteptam să fie o examinare până în cele mai intime detalii. Dar mi-am zis că au tot dreptul să mă întrebe orice şi că eu le voi răspunde cu cea mai totală sinceritate. Conducătorul comitetului a început examinarea mea cu această întrebare neaşteptată de mine: „Frate Iosif, dumneata ştii că dacă vii în mod public în Biserica noastră îţi pierzi slujba? Şi, Doamne, bun serviciu ai!” (Eram atunci profesor la un liceu în Cluj!). Fiind luat prin surprindere de această întrebare, am răspuns brusc: „Frate Cuibus, eu ştiu că voi pierde acest serviciu, dar Domnul Isus a murit pentru păcatele mele şi a avut milă de mine şi m-a iertat; oare acum eu să nu fiu gata să pierd o slujbă bună pentru El? Eu sunt gata nu numai să pierd slujba, eu sunt gata şi să mor pentru El”

Fratele s-a uitat la ceilalţi membri ai comitetului şi le-a spus: „Eu cred că nu mai este nevoie de nici o altă întrebare. Eu propun să ne plecăm toţi în genunchi şi să mulţumim pentru întoarcerea fratelui Iosif la Dumnezeu.” Toţi au fost de acord cu aceasta şi ne-am plecat pe genunchi şi am plâns împreună de bucurie!

În primăvara anului 1968 a avut loc adunarea generală a Bisericii în care pastorul Iulian Tătarul a făcut o mişcătoare prezentare a vieţii mele, inclusiv căderea şi acum iertarea lui Dumnezeu, şi a propus Bisericii să fiu reprimit ca membru. Biserica a votat în unanimitate reprimirea mea în Biserică şi astfel am primit dezlegarea Bisericii. În prima duminică din iunie a acelui an am participat pentru prima dată după zece ani la Cina Domnului. Cu aceasta s-a încheiat procesul reabilitării mele spirituale.

Dragostea cu care m-au primit oamenii din această Biserică a făcut o extrem de profundă impresie asupra mea!

În acea vară, în mai multe Biserici baptiste din ţară, am făcut câte o scurtă mărturisire de întoarcere a mea la Dumnezeu, ştiind sigur că dintr-un loc sau altul se va afla la securitate şi în toamnă, la începutul anului şcolar voi fi dat afară din învăţământ.

Să ne amintim că era 1968, venise „primăvara de la Praga”, cu Dubcek şi cu „socialismul cu faţă umană”, şi cu Ceauşescu mergând pentru scurtă vreme pe aceeaşi linie de schimbare. În contextul acela, nu s-au luat măsuri împotriva mea. Fără să intru în alte detalii, prin octombrie am făcut cerere pentru a face o călătorie la Viena pentru un consult medical. În timpul acela am primit de la Dumnezeu călăuzirea ca de la Viena să merg în Anglia şi să studiez acolo teologia.

La 1 ianuarie 1969 am plecat la Viena şi de acolo am plecat în Anglia. Printr-un şir de minuni ale lui Dumnezeu, am primit o bursă de studii la Universitatea Oxford şi am rămas acolo pentru studii până în 1972.

În primul an de studii la Oxford, a venit acolo Rihard Wurmbrand, în cadrul unui turneu de predici. Am stat îndelung de vorbă şi el m-a invitat să merg cu organizaţia lui în America. I-am explicat atunci că eu simt că am o obligaţie pentru fraţii mei din România şi că, la terminarea studiilor, mă voi întoarce la fraţii mei. El a fost dezamăgit de refuzul meu, dar mi-a respectat decizia. Aici este locul unde trebuie să fac cea mai importantă explicaţie.

Când eu am căzut de la credinţă, mi-am dezamăgit fraţii. Nu prin modul de viaţă pe care l-am trăit în acei ani, incluzând aici faptul că devenisem informator al securităţii, ci faptul în sine că mi-am abandonat credinţa şi astfel mi-am abandonat fraţii. Ei bine, cu toate că eu i-am dezamăgit profund prin căderea mea, ei au avut totuşi dragostea să mă ierte şi să mă reprimească în Biserică. Faptul acesta mi-a creat o profundă obligaţie. Modul cum am formulat-o eu atunci, în Oxford, a fost aşa: „Odată eu i-am dezamăgit pe fraţii mei şi ei m-au iertat. Acum, dacă aş pleca în America, i-aş trăda a doua oară şi i-aş dezamăgi a doua oară! Pentru nimic în lume nu-i voi dezamăgi a doua oară!”

Ştiam că întorcându-mă în ţară mă întorc înapoi şi la o confruntare directă cu securitatea. Dar simţeam în mine că singurul mod în care îmi voi putea ispăşi vina de a fi devenit colaboratorul lor va fi să mă întorc înapoi, să lucrez pentru fraţii mei, să lupt pentru drepturile lor şi, dacă trebuie, să sufăr cu ei şi pentru ei. Eu m-am întors în România, printre altele, ca să-mi răscumpăr vina de a fi colaborat cu securitatea.

După ce m-am întors în ţară, pentru o scurtă vreme securitatea m-a lăsat în pace. În ianuarie 1973, am fost chemat să fiu profesor la Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti. În martie a acelui an, am primit un telefon de la securitate şi mi s-a spus să merg în Cişmigiu ca să mă întâlnesc acolo cu două persoane. M-am dus şi m-au întâmpinat cele două persoane: un om mai în vârstă,un colonel (în civil), pe nume Ioan Banciu şi un om mai tânăr, un locotenent, al cărui nume nu-l divulg, deoarece este şi astăzi în viaţă. Colonelul Banciu mi-a spus în esenţă următoarele: „Domnule Ţon, dumneavoastră aţi lucrat cu noi înainte de plecarea în Anglia. Acum trebuie să reluăm legătura. De acum înainte omul umneavoastră de legătură va fi dl…”. S-a referit la omul tânăr care era lângă dânsul.

Eu i-am răspuns: „Domnule colonel, omul care a colaborat cu dumneavoastră nu mai există. Acela a murit. Acesta care stă de vorbă cu dumneavoastră este cu totul alt om şi acesta nu va mai colabora cu dumneavoastră.”

Banciu a replicat: „Hai, domnule, nu mă lua cu basme. Astea sunt poveşti. Dumneata trebuie să începi să lucrezi din nou cu noi.”

Am accentuat din nou în mod categoric că eu nu voi mai colabora cu ei. Au plecat fără să mai dea mâna cu mine.

La câteva zile am fost chemat la sediul securităţii. Am fost condus în biroul unui general. Acesta m-a ţinut în picioare în faţa biroului lui şi mi-a zis: „Acum să-mi spui mie: Colaborezi cu noi?”

I-am răspuns răspicat: „Nu, domnule.” La care el mi-a strigat: „Atunci să ştii că voi pune potera pe urmele tale!”  Şi a făcut semn cu mâna să ies afară.

Cu aceasta a început războiul dintre securitate şi mine. Dar din clipa aceea eu m-am simţit un om liber! Legătura mea cu securitatea era oficial ruptă, şi aşa a rămas de atunci până astăzi.

După plecarea mea în exil în America în 1981, dosarul meu de la securitate a trecut de la ofiţerul care fusese „umbra” mea la un ofiţer de la externe. Acesta a adunat o echipă de experţi grafologi care au luat fragmente şi cuvinte disparate din multele mele declaraţii scrise la anchete, le-au pus laolaltă şi au alcătuit două declaraţii ca şi când ar fi fost ale mele prin care promit securităţii că după plecarea mea în străinătate îi voi sluji şi mai bine decât când am fost în ţară. Prin mijloace specifice (nu intru în detalii din lipsă de spaţiu) au răspândit aceste declaraţii în Statele Unite. Le-am văzut şi eu: era scrisul meu şi semnătura mea, dar eu nu am scris niciodată acele declaraţii.

De unde ştiu eu aceste lucruri? Iată de unde. Imediat după căderea comunismului, în prima mea vizită la Bucureşti, cel care fusese „umbra” mea m-a sunat la telefon şi mi-a cerut să ne întâlnim. Întâlnirea a avut loc în Biserica baptistă din str. Iuliu Valaori. Cu mine au mai venit la întâlnire încă doi pastori baptişti, care pot depune mărturie despre exactitatea a ceea ce relatez aici (nu am cerut permisiunea lor sa le dau numele aici si de aceea nu o fac).

Acolo, „umbra” mea ne-a povestit cum şi cine au alcătuit acele două declaraţii, cu scopul de a mă compromite în străinătate. Desigur, dacă asemenea declaraţii ar fi existat, securitatea le-ar fi ţinut la mare secret. Numai securitatea putea să facă să ajungă asemenea „declaraţii” în afară. Şi ea a făcut-o fiindcă avea interesul să mă compromită.

Ironia cea mai mare a acelei acţiuni a fost că în USA acele declaraţii fabricate de securitate au fost răspândite de doi dintre cei mai îndârjiţi dizidenţi români, duşmani ai comunismului, care, fără să-şi dea seama, făceau cel mai mare serviciu securităţii din România!

Îndrăzneala mea de a mă ridica acolo, în sistemul comunist, şi de a vorbi liber şi de a scrie chemări la trăire fără compromis a avut un puternic ecou în gândirea multor pastori care fuseseră frânţi şi deveniseră informatori.

Voi da câteva exemple, fără să dau numele, deoarece nu le-am cerut permisiunea să fac acest lucru.

Un pastor a venit la mine şi mi-a povestit cum a fost el frânt şi cum a devenit informator. I-am spus experienţa mea de eliberare de frica de securitate şi de frica de moarte şi, după ce a auzit relatarea mea, mi-a zis scurt: „Acum ştiu ce am de făcut.”

S-a dus acasă, a cerut o întâlnire cu securistul lui de legătură şi i-a spus: „M-aţi frânt şi aţi făcut din mine un rob al vostru şi un neom. Dar de acum s-a terminat cu aceasta. De acum încolo nu voi mai fi informatorul vostru.” Securistul a râs sarcastic şi i-a spus:” Domnule…, avem atâtea note informative scrise de dumneavoastră. Vom face câteva fotocopii ale celor mai compromiţătoare şi le vom pune în bănci la Biserica voastră. Ştii ce o să zică membrii Bisericii, nu?” La care pastorul a replicat: „Domnule…, nu-i ne voie să o faceţi dumneavoastră, deoarece duminica viitoare din amvon voi spune eu Bisericii cum m-aţi făcut robul  vostru şi cum acum m-am pocăit de ce am făcut şi m-am eliberat din robie.”

Securistul i-a răspuns repede şi speriat: „Nu, nu, nu, domnule…, să nu faceţi aşa ceva şi să nu spuneţi nimănui lucrurile acestea. Uite, vă lăsăm noi în pace şi rămâne toată povestea între noi.” Aşa s-a eliberat acest pastor din robie.

Un alt pastor care într-un moment de slăbiciune a semnat angajament de informator la securitate, după ce ne-am împrietenit la Bucureşti şi după ce a înţeles lupta pe care vreau să o începem pentru eliberarea Bisericilor din compromis, s-a asociat cu lupta noastră şi s-a dovedit a fi unul dintre cei mai neînfricaţi luptători. Ştia că ar putea să fie omorât, dar s-a pregătit şi de moarte şi a pornit la acţiune. Securitatea l-a ameninţat în multe feluri, dar el n-a mai colaborat cu ei niciodată.

Cazurile acestea de pastori care au colaborat o vreme cu securitatea dar apoi au trăit o eliberare spirituală şi au intrat într-o nouă libertate şi într-o nouă lucrare cu Dumnezeu, care i-a făcut eroi, ar putea fi înmulţite. Dar nu este nevoie de mai mult.

Poate că ar fi bine să ne gândim şi la metodele folosite de securitate pentru a frânge oamenii. De exemplu, un pastor a fost acostat într-o seară pe stradă de câţiva bărbaţi, a fost împins într-o dubă şi a fost dus într-o pădure. Acolo l-au scos afară şi l-au bătut crunt. Apoi, unul dintre ei i-a spus: „Ascultă, am putea să te omorâm şi să te lăsăm aici între tufe şi aici vei putrezi. Dacă semnezi declaraţia că lucrezi cu noi, te lăsăm în viaţă.” I-au pus în faţă declaraţia şi… el a semnat-o. Apoi l-au dus şi i-au dat drumul în faţa casei.

Unul a fost urmărit multă vreme până când a fost prins că distribuie Biblii aduse din străinătate. L-au dus la securitate şi i-au spus că va fi acuzat că a comercializat literatură introdusă clandestin în ţară şi va intra la închisoare pe 15 ani. Credincioşii vor şti că a intrat la închisoare pentru comerţ ilicit. Copiii lui (doi elevi la liceu) nu vor mai merge la facultate. Când va ieşi de la închisoare va fi blamat de toată lumea. S-a îngrozit de această perspectivă şi… a semnat angajamentul.

Un altul a fost dus la securitate şi acolo i s-a spus că fratele lui a fost descoperit ca fiind agent al unei ţări capitaliste şi el, ca frate, va fi implicat în acest caz extrem de grav. Nu era adevărat nimic din toate acestea, dar el nu avea de unde să ştie aceasta. S-a îngrozit şi… a semnat angajamentul.

Sigur că acum, ca unii care n-aţi fost în atmosfera aceea de groază, veţi putea spune că nici într-un caz nu ar fi trebuit să cedeze. Eu nu caut să-i justific. Eu doar vă ajut să intraţi întrucâtva în istoria acestor oameni.

Aş putea continua cu exemplele, deoarece ştiu mai multe, dar acestea sunt suficiente pentru ca să trag următoarea concluzie.

Aceşti oameni au avut un moment de slăbiciune, când s-au frânt. Dar a venit un alt moment când au auzit chemarea lui Dumnezeu şi când s-au ridicat din prăbuşire şi au devenit eroi ai luptei pentru demnitate.

Aceasta n-au făcut-o după ce au ajuns în lumea liberă sau după ce a venit libertatea, ci acolo în iadul comunist şi când puteau fi literalmente exterminaţi de securitate, aşa cum li-a întâmplat unora (vezi cazul pastorului Cruceru şi a pastorului Gherman, care au fost ucişi în „accidente”  de maşină şi cazul lui Petre Dugulescu, care a supravieţuit accidentului ).

Acum, vă rog gândiţi-vă bine. Pe de o parte, în ultimii cincisprezece ani de comunism, pastorii aceştia de care am vorbit mai sus şi alţii ca ei au fost eroi ai Bisericilor noastre. Dar, pe de altă parte, când se vor publica listele cu cei care au semnat angajament de informatori, veţi găsi şi numele lor pe această listă! Confuzia va fi extrem de tulburătoare şi de dureroasă, deoarece i-aţi privit pe aceşti pastori ca instrumente ale lui Dumnezeu şi ca modele de urmat. Va fi ca şi când s-a prăbuşit cel mai sfânt lucru din viaţa voastră!

Eu scriu lucrurile acestea tocmai ca să vă pregătesc şi să vă fac să înţelegeţi că aceşti oameni, după o cădere, au fost reabilitaţi de Dumnezeu, au fost iertaţi de Dumnezeu şi au devenit eroii pe care i-aţi cunoscut voi.

Faptul că ei au semnat un angajament la securitate, smuls prin mijloace diabolice de şantaj, nu este cel mai mare păcat şi nu este un păcat care nu se iartă.

Eu am stat odată şi m-am gândit la toate păcatele pe care le-am făcut în viaţă şi vreau să vă spun acum şi aici care este păcatul cel mai mare pe care l-am făcut eu. În anii 1951-1953 eram chemaţi la mari demonstraţii de stradă în care trebuia să strigăm: „Salvă lui Stalin!” Eu eram un tânăr proaspăt convertit şi eram sincer credincios. Dar aşa spunea toată lumea că putem să spunem ceva din buze dar să nu fie în inima noastră! Când am înţeles că primii creştini au fost condamnaţi la moarte numai pentru faptul că n-au vrut să declare: „Cezar este Domn” şi pentru că au declarat că numai „Cristos este Domn”, am înţeles că, de dragul de a trăi, am dat slavă unui om, slavă pe care nu se cuvine să I-o dăm decât lui Dumnezeu! Acesta a fost cel mai mare păcat pe care l-am făcut vreodată şi amintirea lui mă arde şi astăzi!

Am făcut multe alte mari păcate în vremea când am fost departe de Dumnezeu, dar pe acesta l-am făcut când eram credincios sincer. Iată de ce gravitatea lui este şi mai mare.

Se creează în zilele acestea impresia că cel mai mare păcat pe care l-ar fi putut comite cineva a fost păcatul de a fi fost informator. Eu cred că au fost păcate mult mai grave decât acesta. Dar oare avem noi dreptul de a face o ierarhie a păcatelor? Oare nu credem ce scrie în Biblie că „sângele Domnului Isus Cristos ne curăţă de orice păcat” ?

Eu mi-am pierdut credinţa după ce am citit cărţi de teologie liberală şi în momentul când, în cursul unei conversaţii cu unul dintre profesorii mei, am constatat că acesta nu este sincer în ceea ce predică. Atunci am avut următoarea senzaţie, aproape fizică. Mi-am văzut întreaga gândire creştină ca pe o uriaşă schelărie şi am văzut cum cineva loveşte acea schelărie la baza ei şi am văzut cum toată schelăria se prăbuşeşte. Când, după zece ani, am înţeles adevărurile teologiei biblice şi am înţeles că Domnul Isus m-a iertat şi m-a reprimit ca pe al Său, am simţit iarăşi aproape fizic cum toată acea schelărie se înalţă din nou şi totul în mine se pune la loc.

În multe dintre predicile mele am exprimat această trăire a mea printr-o altă metaforă. Iată cum am spus-o. Într-o zi mi-am luat viaţa, ca pe un vas preţios, în propriile mele mâini. Am constatat mai târziu că vasul acesta nu este în siguranţă în mâinile mele, deoarece l-am scăpat din mâini şi l-am făcut cioburi. Dar Domnul Isus s-a aplecat jos, a adunat cu dragoste cioburile şi mi-a refăcut vasul. Atunci am decis că vasul meu nu-i în siguranţă decât în mâinile Lui străpunse de cuie şi am decis că niciodată nu voi mai face nebunia să-mi iau viaţa în propriile mele mâini.

Şi printr-o metaforă şi prin cealaltă am vrut să pun în cuvinte faptul că după reabilitarea mea am simţit iarăşi foarte real că mi s-a redat demnitatea de om, demnitatea de copil al lui Dumnezeu.

Noi cei care am trăit prin iadul comunist, care a produs experţi în frângerea şi în pervertirea oamenilor, n-am fost destul de veghetori şi am lăsat să ni se surpe eşafodajul şi să ni se spargă vasul. Dar slavă bunătăţii, îndurării şi dragostei lui Dumnezeu! Domnul Isus ne-a refăcut eşafodajul şi ne-a reparat vasul. Ne-a redat demnitatea! Ne-a repus în slujba Lui!

Când veţi afla că am fost informatori, trebuie să vă gândiţi la toate cele de mai sus. Sper că ele vă vor face să înţelegeţi şi lumea monstruoasă prin care am trecut, şi slăbiciunea noastră şi bunătatea şi puterea de răscumpărare şi de reabilitate cu care a lucrat Dumnezeu în vieţile noastre.

Ceea ce am scris mai sus nu este o mărturisire (spovedanie publică). Ar fi mult prea târziu pentru aşa ceva. Mărturisirea am făcut-o înaintea lui Dumnezeu şi înaintea celor care trebuiau să audă această mărturisire.

De exemplu, în 1960, când eram pastor la Biserica baptistă din Braşov, după ce a apărut legea care cerea acest lucru, am făcut o declaraţie similară cu aceasta (cu excepţia referirilor la alţi pastori) şi am depus-o la conducerea Comunităţii Baptiste de Sibiu, de care aparţineam. Declaraţia se află acolo şi astăzi.

Nu am amintit toate locurile unde am mai făcut această mărturisire şi nici lucrul acesta nu cred că ar fi necesar.

Ceea ce am făcut aici este o explicaţie a unui fenomen care trebuie înţeles: După ce am luptat atâţia ani pentru libertatea Bisericilor noastre şi pentru cauza Evangheliei în România sub comunism, întreaga Românie va constata totuşi că numele noastre vor apare pe lista celor care au fost cândva informatori ai securităţii. Vor fi mulţi pastori în situaţia aceasta ciudată. Ceea ce scriu este tocmai un ajutor pentru a se înţelege de ce se va produce această aparentă contradicţie. Situaţia este simplă: Cândva am fost frânţi şi am cedat. Dar tot acolo, Dumnezeu ne-a iertat şi ne-a ridicat la luptă pentru cauza Lui. Dacă veţi putea privi cele două aspecte împreună, va dispare orice contradicţie sau confuzie.

Iosif  Ţon

Post scriptum

Cine citeşte cele de mai sus poate căpăta impresia că eu îi disculp, îi justific, îi dezvinovăţesc, îi apăr pe toţi pastorii din generaţia mea care au trăit oroarea dictaturii comuniste, expertă în corupere de oameni, în frângere de voinţe, în pervertire de caractere, în a face din oameni neoameni.

Nu, nu-i cuprind în cele de mai sus pe toţi pastorii, deoarece au fost unii care, după ce au fost frânţi de securitate şi au acceptat să fie colaboratori, au constatat că această colaborare le aduce tot felul de privilegii: lauda autorităţilor, promovarea în funcţii cultice, beneficii financiare, călătorii în străinătate, etc. Şi unii, pentru toate acestea, au devenit instrumentele partidului comunist în politica acestuia perversă şi distructivă faţă de culte. Ei au implementat această politică în biserică, în cult şi în străinătate. Unii şi-au făcut chiar un titlu de glorie din a colabora cu autorităţile, spunând că aceasta este dovadă de „înţelepciune”, deoarece ei obţin „drepturi” pentru biserici şi pentru credincioşi. Unii au continuat să facă aceste justificări chiar şi după căderea comunismului!

Nu, pe aceştia nu-i justific. De aceştia mi-e o milă cumplită! Pentru că văd că Dumnezeu nu le mai „dă pocăinţa ca să aibă viaţa” (Faptele apostolilor 11:18) şi văd că astfel „este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi şi aduşi la pocăinţă” (Evrei 6:6).

Nu că Dumnezeu nu i-ar ierta! Dumnezeu iartă şi pe cel mai mare criminal dacă se întoarce cu adevărat, cu sinceră şi totală pocăinţă, la Dumnezeu pentru iertare şi pentru schimbare.

Dar există unii care s-au împietrit în starea aceasta de înstrăinare de Dumnezeu. De aceştia mă doare şi mi-e milă.

Vă rog să observaţi că nici pe aceştia eu nu-i judec şi nu-i condamn. Cine sunt eu să fac ceea ce numai Dumnezeu va face la judecata de pe urmă?!

Chiar şi pentru aceştia eu nu pot decât să spun că mă doare şi că aş dori să se întoarcă, chiar şi în acest ceas târziu, la Dumnezeu cu pocăinţă.

Un pastor care a fost o vreme informator şi al cărui trecut a ieşit acum la iveală şi a trăit ruşinea expunerii şi a condamnării din partea multora, mi-a spus aşa: „Eu m-am rugat lui Dumnezeu să scoată aceste lucruri la iveală câtă vreme mai sunt în viaţă, ca să mă ruşinez acum, înaintea oamenilor, şi să nu mă mai ruşinez la judecata de pe urmă. Acum mi s-a împlinit această rugăciune.” „Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea”, le-a zis Isus experţilor legii şi fariseilor (Ioan 8:7).

Sursa :BBC Romanian

2 comentarii

Din categoria Colaborarea cu securitatea, Influiente comuniste, Leadership/Conducere

COMPROMISUL DIN BISERICĂ – O MOŞTENIRE SPIRITUALĂ?!


Într-una din conversațiile pe care le-am purtat cu ceva timp în urma cu un pastor, acesta aducea argumente încercând să convingă cu privire la faptul ca în orice domeniu al existentei umane compromisul este absolut necesar. Pot fi compromisuri tehnice sau politice sau religioase sau de orice altă natură. Arta compromisului a dus mereu lumea înainte, deci trebuie uneori sa folosim cu diplomație această artă a compromisului şi în biserică/religie – spunea el.

compromis

Am meditat mult la această conversație şi am ajuns la concluzia că deşi acest mod de acțiune este aplicat din plin în biserică, el nu are susținere în Cuvântul lui Dumnezeu. Nu ni-L putem imagina pe Isus acționând cu diplomația compromisului pentru a face să meargă lucrurile bine.

Fiind preocupați de asemenea de declinul spiritual al bisericii am încercat să înțelegem în ce măsură acesta se datorează deschiderii ei spre compromis. Constatarea noastră este aceea că în biserica românească avem o predispoziție accentuată spre compromis, realitate determinata de istoria recentă a bisericii, care a încercat să traverseze perioada comunistă supraviețuind, mai de graba bazându-se pe compromisuri făcute cu statul comunist decât pe manifestarea puterii lui Dumnezeu. De fapt, chiar la nivelul întregii societăți româneşti se poate vedea această predispoziție spre compromisuri de tot felul, multe dintre acestea fiind de neimaginat în societatea vestică. Zicala “Fa-te frate cu dracul până treci puntea” a devenit un fel de motto al românului în perioada comunistă şi se pare că nu ne putem debarasa de filosofia din spatele ei.

Dacă analizăm prin comparație compromisul bisericii, prin liderii ei cu statul comunist şi compromisul actual al bisericii cu puterea economică a sponsorilor, putem vedea cum aceste compromisuri au şi asemănări şi deosebiri. Toate însă au slăbit în cele din urma biserica, deşi justificarea lor era tocmai pentru a facilita bunul mers al ei.

Compromisurile acceptate de biserică în perioada comunistă au fost rezultatul constrângerii liderilor de către instrumentele opresiunii politice, exterioare bisericii şi anume Securitatea. Se pare că motivația acceptării de către lideri a compromisurilor cu statul comunist nu a fost una financiară, deşi au fost lideri care au beneficiat inclusiv financiar de pe urma colaborării (vezi cartea “Răscumpărarea Memoriei”). Motivația colaborării a fost dorința liderilor de a-şi păstra slujbele şi locul de frunte, sau dorința de a ține bisericile deschise şi de a facilita evoluția lor. Uneori singura motivație a colaborării cu securitatea era şantajul şi compromiterea murdara a liderilor de către Securitate.

În ceea ce priveşte compromisul bisericii cu puterea economică a sponsorilor, am dezvoltat acest subiect pe larg în articolul “Biserica sub opresiunea celor care o finanțează”. Continuând analiza comparativa a celor două tipuri de compromis acceptat oarecum de biserică, putem spune că ambele se justificau prin dorința de a facilita dezvoltarea bisericii. Problema este că biserica trebuie sa se dezvolte, sa progreseze, exclusiv prin asistența Duhului Sfânt, prin intervenția lui Dumnezeu în istoria omului, nu prin asistenta şi intervenția omului în istoria lui Dumnezeu.

O altă asemănare este aceea că în ambele situații, presiunea se exercita aproape exclusiv asupra liderilor.

presiune-asupra-lideruluiDacă în trecut Securitatea a recrutat lideri cu o oarecare slăbiciune de caracter dispuși să negocieze anumite compromisuri pentru a obține unele facilități pentru biserică, în prezent conducătorii continuatori ai liderilor de atunci s-au format păstrând aceeaşi predispoziție de a compromite anumite valori, pentru a facilita un succes de fațadă a bisericii măsurat prin grandoarea clădirilor, confortul membrilor, etc.

Acest comportament al liderilor a condus la deformarea standardelor după care creştinii înțeleg să măsoare succesul bisericii. Astfel, am ajuns să nu mai considerăm standarde de succes valori precum trăirea unei vieți morale şi dedicate pentru Dumnezeu, integritatea, implicarea creştinilor în vederea câştigării oamenilor din jur pentru Hristos. Am redefinit gradul de succes al bisericii prin standardele societății cum ar fi: cât de mulți spectatori participă la serviciu divin, cât de mult a impresionat predicatorul prin elocvența discursului său, cât de talentați şi pregătiți sunt cântăreții, cât de bine este organizat programul, cât de mare este colecta şi cât de grandioasă este clădirea.

Noi considerăm că unul din cele mai mari rele aduse de conducătorii colaboraționişti ai regimului trecut este tocmai această deturnare a valorilor adevărate ale bisericii. De aceea ne exprimam nu atât condamnarea, ci mai mult părerea de rău, pentru faptul că aceşti conducători din timpul comunismului, nu au ştiut să rezolve problema colaborării cu Securitatea într-un fel demn de cineva care cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu. Felicitări celor ce au făcut-o!

O acțiune de mărturisire publică ar fi reaşezat în conştiința creştinilor din biserici adevăratele valori şi standarde de succes şi ar fi lăsat o moştenire profund spirituală noii generații de lideri. Din păcate moştenirea spirituală lăsată de aceşti conducători este o predispoziție spre compromis atât a noilor conducători cât şi a creştinilor de rând. Aici cred că trebuie considerată imensa responsabilitate pe care şi-au asumat-o prin lipsa lor de pocăința: MOŞTENIREA SPIRITUALA LĂSATĂ BISERICII. Este posibil ca în particular ei să-şi fi rezolvat problema mântuirii şi a relației lor cu Dumnezeu, dar problema serioasă a moştenirii spirituale pe care o lasă nu se rezolva decât prin mărturisire publică, tocmai datorită faptului că nu este vorba de creştini de rand, ci de conducători. Suntem convinşi că toți creştinii sinceri i-ar fi iertat şi respectat foarte mult, iar beneficiul pentru biserică ar fi fost imens.

Pe de altă parte putem remarca faptul că în prezent, compromisul conducătorilor bisericii cu sponsorii are circumstanțe agravante în comparație cu trecutul. Astfel dacă în trecut liderii erau constrânşi să facă anumite compromisuri, astăzi ei le fac de buna voie, sau chiar le cauta, considerându-se “binecuvântați” dacă întâlnesc nişte oameni cu bani, dispuşi să investească în afaceri religioase. De asemenea, dacă în trecut presiunea venea din afara bisericii, astăzi ea vine din interior, sponsorii fiind oamenii din biserică. Ori istoria ne învață că întotdeauna biserica a fost mai uşor de învins din interior decât prin constrângeri din exterior.

Luând în considerare legea creşterii si a înmulțirii, trebuie să vedem cum micile compromisuri din trecut au crescut devenind astăzi mari compromisuri şi puținele compromisuri din trecut s-au înmulțit devenind multele compromisuri din prezent. Credem de asemenea că recuperarea memoriei prin pocăința liderilor din perioada comunistă tinde să devină ceva de domeniul trecutului datorită încrâncenării şi refuzului acestora de a se pocăi public, reparând astfel moştenirea spirituală care o lasă urmaşilor.

Tocmai de aceea, considerăm că a sosit timpul ca generația actuală de lideri să-şi asume responsabilitatea viitorului bisericii. Astfel, liderii care nu au avut nimic a face cu perioada comunistă ar trebui să părăsească moştenirea spirituală lăsată de înaintaşi, o moştenire compromisă, şi să se pocăiască public în numele acestora așa cum Daniel, Ezra, Neemia au făcut-o la vremea lor (vezi Daniel cap.9:1-19)

ruperea-compromisuluiAceasta înseamnă că actualii conducători ar trebui să nu mai construiască peste lucrările compromise lăsate de înaintaşi, ci sa aibă curajul de a sta înaintea Domului pentru a porni lucrări noi, necompromise, bazate pe o viziune nouă, dată de Dumnezeu. Aceste lucrări trebuie să reafirme adevăratele valori ale Bisericii lui Isus Hristos. Trebuie să ne dezicem de blestemul falselor valori prin care am fost învățați să măsurăm succesul bisericii, valori ieftine de dragul cărora unii din înaintaşii noştri s-au compromis. Pur şi simplu nu putem să ne mai permitem să ne investim viețile continuând să clădim acele lucrări şubrede, la fundația cărora stă compromisul, începute de înaintaşii noştri în condițiile în care ei au refuzat să le repare prin pocăință. În cele din urmă, actualii conducători ar trebui să se simtă responsabili de ce fel de moştenire spirituală lasă la rândul lor celor care vin.

Noi credem că dezicerea de moştenirea spirituală a trecutului a devenit nu doar posibilă ci şi absolut necesară pentru ca Dumnezeu să binecuvinteze lucrarea noastră, iar binecuvântarea Lui este de neînlocuit. În ultima instanţă succesul lucrării nu depinde de “binecuvântarile oamenilor”.

Mike Olari și Gigi Furdui

Sursa : http://family2fam.wordpress.com/

2 comentarii

Din categoria Biserica/The Church, Decadere spirituala, Influiente capitaliste, Influiente comuniste, Pastoratie