Diotrefii – de Nicolae Geantă

Ani de zile am auzit prin biserici să ne ferim de duhul lui Diotref. Adică de boala șefiei. De spiritul ceaușist, dictatorial. Dictatorii nu sunt niciodată în salopete. Gata de slujire. Pentru ei toți oamenii sunt niște supuși. Diotrefii au duh de faraon… Apostolul Ioan ne spune că lui Diotref “îi place să aibă întâietatea…, nu vrea să știe de noi”. (3 Ioan 9).

Provind mai atent diotrefia, am înțeles că diotrefii, din cauza frustrării lor mai fac ceva: “împiedică pe cei ce misionează și alungă frații din Biserică! “Ne clevetește cu vorbe rele. Nu se mulţumește cu atât, dar nici el nu primește pe fraţi și împiedică și pe cei ce voiesc să-i primească și-i dă afară din Biserică” (3 Ioan 10).

M-am intersectat în ultima vreme cu o ceată prea mare de diotrefii. Nu doar în școli, nu doar în familii, ci chiar în… biserici! Religioși care aruncă vorbele grele asupra celor cu abilități oratorice, a predicatorilor invitați să predice. Ori a celor ce vin să cânte. Diotrefii caută mereu o fisură în armura acestor sfinți! Dar “mânjind imaginea acestora diotrefii nu-și vor îmbunătății propria imagine!”, zicea Deborah Smith Pegues.

Sper că dvs nu ați întâlnit diotrefi care să interzică unor slujitori să le calce bisericile, casele de cultură, stadioanele orașelor! Nici diotrefi care să clevetească, să “ungă” cu vorbe rele pe “frați”! Și nici dintre cei care-și împiedică supușii să participe la evanghelizări! Ori care amenință cu excluderea din biserică! Dacă îi întãlniți să le spuneți că fac actul defăimării. Iar defăimarea are rădăcina în cuvântul grecesc “diabolos”. Nu cred că e nevoie de traducere!

Nu deveniți diotrefi! Nu aveți niciun motiv să suflați în lumânarea altuia! “Cine face răul nu a văzut pe Dumnezeu!”, zice Ioan . Cine face răul își creează propriile furtuni. Apoi, într-o bună zi se va supăra ca plouă!

Nicolae.Geantă

https://nicolaegeanta.blogspot.com/2018/03/diotrefii-de-nicolaegeanta.html

Billy Graham. Ambasadorul lui Dumnezeu – de Nicolae Geantă

Când am realizat azi că a plecat in vesnicie, mi-am adus aminte de sintagma lui celebră: “Când veți auzi că am murit să nu credeți! Atunci doar mi-am schimbat adresa”. Da, Billy Graham a emigrat printre îngeri! O să pună șaua pe ei să vină după noi, să parafrazez un poet.

Abia în vara trecută, când i-am vizitat casa unde s-a născut acum 100 de ani, am simțit furnicături sub piele provocate de glasul său ce trâmbița pe Dumnezeu. Căci cine se apropia de cel mai prolific evanghelist al lumii ori lua foc, ori trebuia să fugă!

Am fost șocat să constat că “world’s best know evangelist”, cum îl numesc americanii cel născut în North Carolina, și-a început pastorația la Village Baptist Church din Western Springs, Illinois (lângă Chicago) cu 35 de membrii, dar în șase decenii de carieră a predicat Evanghelia la peste 200 milioane persoane față în față! Și la peste 2,2 miliarde de persoane prin mijloacele media! Adică la una din trei persoane de pe glob! Milioane de vieți schimbate… Și totuși i s-a părut puțin! Iar noi am ajuns să ne bucurăm dacă măcar un singur păcătos face legământ cu Hristos!

“Scopul meu în  viață este să ajut oamenii să găsească o relație personală cu Dumnezeu”, a declarat apostolul contemporan care a predicat Evanghelia pe toate continentele, în 183 de țări, și în 50 din state din USA. Nu doar în biserici, nu doar în săli de teatru, ci și în corturi, pe străzi, pe stadioane… La Radio, la televiziune, pe Internet! Președinților, regilor, oamenilor simplii. Dictatorilor, ateilor, comuniștilor. Și celor buni sfinți și celor rău famați. Dumnezeu e prezent peste tot! Seeking God’s way!

La Yaido Plazza din Seul a strâns 1,1 milioane de persoane! (Record, 1973). Pe Maracana, la Rio de Janeiro 225.000 (1974), pe Wembley, la Londra 95.000 (1968), pe Wanderers, la Johannesburg 60.000 (1973). 90.000 de inși l-au asistat pe stadion la Philadelphia (1961), 116.000 în Chicago (1962), 80.600 la Anaheim (1965), 74.000 la Washington (1978)… La Budapesta 110.000 (1989). Și șirul e lung… Cât zidul chinezesc!

La Timișoara în 1985 au venit în fața catedralei 150.000 de români! Comuniștii prevăzuseră doar 5000 de locuri în clădire! La Arad oamenii s-au cățărat pe blocuri! La Sibiu au aglomerat străzile. Iar la Emanuel Oradea s-au înghesuit 4000 de persoane! Când am văzut filmulețul din România la Graham Library m-au uluit plutoanele de milițieni care nu au putut opri masele ce se aglomerau la predică. „Nu ne vine să credem câtă mulțime!”, striga un american din staff-îl lui Graham. Am văzut frații noștri din comunism înarmați cu casetofoane uriașe, Ținându-le deasupra capului să înregistreze mesajul. Și azi? La numai un click distanță de Cuvântul lui Dumnezeu, nu îl mai ascultăm!

Graham a predicat în ciuda opoziției din lumea comunistă. A mers în URSS (la Moscova i-a cântat corul Armatei Roșii, 1992), în Yugoslavia, Ungaria, Polonia, Germania de Est, Cehoslovacia. Dar și în China și chiar în Koreea de Nord! Am strigat ca sutașul roman: „Acesta cu adevărat a fost Ambasadorul lui Dumnezeu!”

Ani de zile a ocupat prima pagină a gazetelor de mare tiraj (Time, People, U.S. News, Newsweek, Christianity Today, Decision – o revistă chiar cu scriere Braille care se distribuie în 163 de țări, ș.a.). A scris 22 de cărți. Numai autobiografia sa (Just I Am, 1997) a fost editată în peste 1,5 milioane de copii! A consiliat toți președinții americani după Al Doilea Război Mondial. Numai Obama nu l-a primit! A vorbit despre Dumnezeu Reginei Elisabeta a-II-a, Papei Ioan Paul al II-lea, taiwanezului Chiang Kai Sen, nord coreeanului Kim Il Sung, lui Boris Elțîn, Francoise Miterrand, și chiar Indirei Ghandi. (Lista e interminabilă). Numai pe Ceaușescu l-a scăpat!

A predicat la înmormântarea lui JF Kennedy: “We must get back to God”. Dar și imediat după căderea Turnurilor Gemene din 2001. Ori la marile catastrofe din SUA, India, în războaiele din Coreea (1952), Vietnam (1966, 1968). A condus campanii de ajutorare a săracilor din Africa și Asia… Căci Evanghelia fără fapte e decât filosofie…

Ce m-a șocat cel mai mult la Billy Graham a fost o minipredică a sa pe care am auzit-o în “sala de decizie” de la Muzeul sau memorial din Westmont Charlotte. Deloc complicată. Deloc teologică. Dar plină de putere. De Hristos! De Duh Sfãnt! În ultimii 10 ani numai in acea mică sală de câteva zeci de locuri la predicuța de câteva minute s-au pocăit peste 10.000 de persoane!

Din “sala de decizie” treci printr-o Cruce uriașă de lumini. Ea e singura ușă de intrare in Cer. Iar după intãlnirea cu Hristos nu mai poți merge mai departe fără ea! Așa a fost toată viața lui Billy Graham. Cu Crucea Domnului după el!

Pastor, evanghelist, trainer, consilier, conferențiar. A impresionat prin modestie, integritate, curaj, a știut să își păstreze calmul în situații dificile, să iubească pe cei ce l-au criticat. Nu a lipsit niciun an din ultimii 60 din topul celor mai zece influente persoane din USA! Așa cum arată Gallup.  Nu știu câte milioane de kilometrii o fi alergat. Dar știu că pentru efort a fost premiat cu medalia de Aur de la Congresul American in 1996, cu un premiu de 200.000 dolari de la Coroana Britanică, cu “Honoris Causa” la universități din Coreea de Sud, Hong Kong, Ungaria, Polonia, Yugoslavia și USA. Și azi, cu cununa veșniciei de la Hristos! Abia acum a primit-o!

Nu voi fi acolo dar știu unde va fi înmormântat Billy Graham. În curtea casei unde s-a născut, la cca o sută de metrii, într-o pădurice. La capătul aleii asfaltate se află mormântul soției sale Ruth. E atât de simplu! Pentru niște oamenii atât de mari! Dacă vreți să îl găsiți pe Billy, ori pe Ruth nu îi găsiți acolo. S-au mutat la altă adresă!

Azi, Billy Graham, Ambasadorul lui Dumnezeu a plecat definitiv! Președintele Trump zicea că “nu a  mai fost nimeni ca el”. Îl credem. Dar ne rugăm Doamnului să ridice noi ambasadori uriași pentru El!

PS: Am văzut o fotografie în albumul său ce l-am primit de la Fundația Billy Graham, în care Ambasadorul Cerului a primit corespondență din toate țările lumii! Tone de scrisori! Sute de mii de aprecieri! Mulțumim Billy Graham că ne-ai arătat cum să călătorim printre telurici! “Citește Biblia! Roagă-te! Folosește-ți talentul, banii și indiferent ce resurse pentru a fi credincios și loial lui Dumnezeu”, e ultimul mesaj al său.

Nicolae.Geantă

Drăgăneasa,
21 Februarie 2018

http://nicolaegeanta.blogspot.com/2018/02/billy-graham-ambasadorul-lui-dumnezeu.html

România. O demnitate din care poți muri – de Nicolae Geantă

Articol preluat cu permisiune de aici: http://nicolaegeanta.blogspot.com/2017/11/romania-o-demnitate-din-care-poti-muri.html
Numai un ochi zvârlit pe barometrele europene, ori mondiale, și aproape constant România e poziționată codașă. Ori în frunte atunci când e vorba de sărăcie, corupție, rețele de prostituție, camarile ale asfaltărilor, inechitate socială. Când e de bine suntem ultimii, și când e de rău pe primul loc. Reportajele presei ne scot în evidență numai case de chirpici roase de inundații, șoproane acoperite cu carton gudronat, oameni cu haine jerpelite, cu ”fețe moarte sau cu limbă stâlcită”, cum ne cataloga un om cult. Și încet, dar sigur, tortura mediatică a destituit România din statutul ei, iar cumplita ei mașină de îndoctrinare a împins românii s-o ia razna cu dragostea de nație, de patrie…

România nu e o țară a ”gurilor știrbe” așa cum chiar filosoful Gabriel Liiceanu o deplângea. Și nici o slută, un salon al suferinței, ori o nație unde cei ce supraviețiesc sunt privați până și de propria lor nefericire! România e o țară unde oamenii pot fi săraci dar demni. Pentru că nu doar cei cu dinți, cu vile, cu mașini de lux ori autostrăzi pot dobândi noblețe! În pușcăriile comuniste mulți știrbi au murit cu demnitate! În persecuțiile asupra bisericii mulți sfinți au rămas drepți din demnitate. În satele și orașele noastre mulți bătrâni cu fereastra plină de pastile mânâncă pâinea sărăciei pentru că au fost și au rămas demni! Sunt demni pentru că au iubit. Și-au respectat și țara și semenii… Și pe Dumnezeu.

În ultima vreme România a fost cotropită de o armată de patrioți prefăcuți. Care nu se simt datori nimănui. Nici satelor de unde au plecat, nici școlii care i-a educat, nici statului care i-a ocrotit. Și nici atât Bisericii, reperului moral al unei națiuni. Asta e lipsă de demnitate! E servilism. Și când nu ai demnitate începi să mori. Mori câte puțin. Apoi de tot. Întâi ca individ, apoi ca și colectiv, ca națiune!

”Un popor, mai zicea domnul Liiceanu, descoperă că există o iubire din care se poate muri. Dar dacă vrea să își recupereze în extremis patria furată, trebuie să fie gata să își pună în joc viața pentru a-i reda un preț”. Dragostea își pune viața în joc. Cine face așa arată curaj. Și demnitate. Ștefan, Mihai, Brâncoveanu, Horea, Iancu, Cuza asta au arătat! O demnitate pentru care se poate muri!

”Să mi se lipească limba de cerul gurii dacă nu-mi voi aduce aminte de tine, dacă nu voi face din Ierusalim culmea bucuriei mele” (Psalm 136:7), striga psalmistul în diaspora. Își pierduse țara, dar demnitatea i-a rămas. Paradoxal noi mai avem România. Dar demnitate? Dar laude la adresa ei?

E drept demnitatea nu se manifestă prin retorică, prin discurs sau prin scris. Ea e autentică numai atunci când se exprimă cu naturalețe. Prin fapte… Lipsa demnității ne face o țară de statui. Și statuile, oricât de lustruite ar fi, nu pot să iubească! Statuile sunt moarte…

Știu, e-o mână lașă care ne apasă. În țară, în diaspora, peste tot! Fiți demni români! Rămâneți creștini! Și cu voi va fi mâna lui Dumnezeu care vă poate ridica! Cu o mână poți învinge toată lumea dacă de cealaltă te ține Dumnezeu!

La mulți ani România! Dumnezeu să te binecuvânteze veșnic! Și pe tine, și pe toți copiii tăi oriunde s-ar afla!

Nicolae.Geantă

http://www.ciresarii.ro

http://www.ciresarii.ro/index.php/romania-o-demnitate-din-care-poti-muri-nicolae-geanta/

 

România cu speranțele ucise – de Nicolae Geantă

Articolul a fost publicat AICI

Săptămâna trecută am ajuns în Parlamentul României. Preț de câteva ore. La Grupul Ecumenic de Rugăciune. Am ajuns entuziasmat, dar am plecat fragmentat. În viziune. România e pe drumul declinului. De câțiva ani nu m-am mai uitat în ochii ei. Țara asta e plină de oameni cu speranțele ucise…

Am visat toți după ‘89 că o să fie bine. Și după 28 de ani de bâlbâială 75 % dintre români cred că țară merge pe sens interzis. PIB-ul a crescut de la 53 la 166 miliarde de dolari. Din ‘89 în 2016. Dar nu se simte deloc. Tot codașii Europei am rămas. Creștem fără dezvoltare și cheltuim mai mult pentru a trăi mai prost, vorba lui Cristian Grosu. Românii câștigă 2 euro pe oră. Danezi peste 25.

Salariile medii au ajuns de la 175 la 513 dolari. În același interval de timp. Dar peste 4 milioane de români au dat buzna în Occident. Azi avem cea mai mare diaspora din Europa! Și-o țară de bătrâni! De curând populația peste 65 de ani a depășit cu peste 301.000 persoane populația tânără de 0-14 ani (3,576 milioane față de 3,275 milioane persoane). La noi nu se mai fabrică deloc cărucioare de prunci. Decât bastoane pentru pensionari. Și totuși, speranța de viață e mai mică cu 6 ani ca media UE.

Declinul populației nu mai poate fi oprit. Indicele de vitalitate e doar de 1,4 copii/femeie (trebuie minim 2,1). Avortul e cel mai ridicat din Europa (peste 23 milioane de avorturi din 1950). Apoi la fiecare 24 ore mor 4 copii sub un an. Ni se nasc 180 și ceva de mii copii pe an și ne mor peste 250 mii de cetățeni! Așa că am rămas doar 19,5 milioane. 

Orașele sunt în recul. 257 din 320 au populație in scădere. Peste 20% fiecare! Orașele cu cât sunt mai mici, cu atât sunt mai vulnerabile! Spațiile de locuit se degradează. Întreprinderile industriale au dispărut. Dar și cinematografele, librăriile ori centrele de cultură. Școlile se comasează iar liceele tehnologice au în programă cântecul lebedei. Păi dacă mai puțin de două treimi iau bacalaureatul? Nu mă mir că unii politicieni vor să scoată scrisul de mână din școli! Despre cercetare ce să vorbim? Numai 0,49% din PIB i se rezervă! Și cu procent zero nu poți face performantă decât zero! 

Am ajuns codași și la sport. Fotbalul, tenisul au devenit o afacere. Titlurile mondiale ne ocolesc. Nicio Nadie nu mai ia 10. În școli se face doar o oră de sport. Cu manual, dar fără sportivi! Iar performerii sunt pe banii lui tata. Ca sindromul Halep.

Politicienii au 11% încredere! Așa zice IRES. Iar justiția 29. Dreptatea e din ce mai puțină. Inechitatea e ceva normal. Iar DNA-îl înălță încă Furtuna la Orizont. Pentru cât timp? Cine ajunge să scrie legi e o chestiune de putere, nu de justiție, zicea un politolog. Ce să mai zic de sănătate? Pare-mi-se mie că e la frecvență redusă. 

Iar peste toate ni s-a stricat compasul moral, vorba doamnei Liiceanu.  Vulgaritate. Teribilism adolescentin. Tatuaje. Can-can. Ficțiune. Bârfe, șmenuri, șușanele, vorba celor de la Cațavencu. Homosexuali. Scârboșenii. Nuditate. Lipsă de pudibonzi. Valorile s-au pierdut. Nici măcar diluat. Până și biserica a fost întrecută la încredere de… pompieri! De ce religia nu mai are forța de altădată? Sau vorba sorei noastre din Parlament, deputat Florica Cherecheș; “Mai este România o țară creștină?”

Ieri am vorbit cu un politician să organizăm un simpozion de 1 Decembrie. “Vor veni puțini. Oamenii nu mai sunt interesați”, s-a auzit de la celălalt capăt al wi-fi-ului. De ce oare? Spunea Dan Jurca, sociolog, că cea mai mare crimă a politicienilor români e că “au ucis speranța!” Poate de aceea românii nu mai cred în România…

Nu cred că țara mea are toate speranțele ucise! Deși am înșirat atât de multe mai sus. Speranța nu moare. Fiindcă speranța e ceva rupt din Dumnezeu. Speranța e vie! Speranța trăiește dacă mergi cu El de mână! Și cu o mână înving toată lumea dacă de cealaltă mă ține Hristos! 

Capul sus români! Îmbărbătați-vă! Speranța nu moare atâta timp cât este Dumnezeu…

Nicolae.Geantă 

Răutatea nu poate sta la altar!

”Dacă lucrează cineva cu răutate împotriva aproapelui său…, chiar și de la altarul Meu să îl smulgi, ca să fie omorât!” (Exod 21:14)

Dumnezeu nu ne ascunde nouă faptul că la altarele Sale uneori ajung oameni care n-au dezbrăcat haina răutății. Ei pot etala aere pioase și fețe ca de iconostase. Își fac din religie, din amvon, din sfințenie, subtertfugii prin care acționează cu viclenie. Distrug oamenii din locul de unde Dumnezeu repară. Chiar Fiul Său Isus a primit acest tratament.
Dar Dumnezeu ne avertizează: răul e pedepsit chiar dacă ar sluji la altar! Slujba Domnului se face fără compromis!
Smulgeți răul chiar dacă s-a urcat la altar! Dumnezeu Însuși acționează așa. Căci răutatea e arma Satanei!

Nicolae.Geantă
http://nicolaegeanta.blogspot.ro/2017/11/rautatea-nu-poate-sta-la-altar.html

Copia după copie – de Nicolae.Geantă

Când m-am întâlnit cu frații din Detroit, Dani Pelean spunea că o copie după altă copie poate fi mai puțin lizibilă decât după original. Mi-am adus aminte că, la liceu, când dau elevilor xeroxuri după hărți, și le multiplică între ei. Unii copiază după xeroxul original, alții fac copii după copii, la mâna a doua, și alții la a șaptea. Apoi vin și spun: „Nu se mai vede clar aproape nimic dom’ profesor!”. „Păi dacă n-ați xeroxat originalul…”

La fiecare copie după copie elementele de finețe dispar. Pe hărți de exemplu rămân doar traseele majore. Sau râurile, lacurile ori localitățile mari. O formă incompletă. O hartă falsă, ori fără toate detaliile, care te duce în rătăcire!

Tot așa se întâmplă și cu viața de credință. În biserici rămâne fondul – Hristos, Cruce, păcat, mântuire, veșnicie etc – dar formele se degradează de la o generație la alta. De la biserica primară până la noi am tot xeroxat după copii. După cult, după teologi, după președinți, după lideri de opinie, după tradiții… Altfel nu se poate explica cum dintr-o singură Biserică, un singur Duh, o singură Cale, am ajuns divizați în îngrijorător de multe confesiuni creștine! Nu cumva ne-am îndepărtat prea mult? 

Nu știu de ce nu învățăm nici de la evrei. Moise a fost foarte puternic, Iosua numai puternic. Dar urmașii lor au slăbit în relația cu Dumnezeu până acolo că Scriptura precizează că „fiecare făcea ce-i plăcea!”. Și tot poporul, care credea că îi slujește lui Dumnezeu, a ajuns în amestec cu străinii care i-a subjugat. Robit. Călcat în picioare.

La o analiză profundă a bisericilor noastre observăm că între generațiile din interbelic și cele postrevoluționare viața creștină s-a degradat. Rugăciunea, puterea, minunile, consecvența, mărturia etc, s-au diluat. Tozer zicea că unii avem un creștinism atât de diluat încât dacă ar fi otravă nu ar face rău nimănui și dacă ar fi medicament nu ar vindeca pe nimeni! „Ne-am modernizat, emancipat”, strigă unii. Da, dar am pierdut din vedere micile detalii. Și le-am retușat cu ce-am dorit noi! Deci, față de original am devenit copii mai puțin lizibile!… citeste tot articolul AICI

Sunt vinovați părinții când pruncii greșesc? – de Nicolae.Geantă

 Articol preluat cu acordul autorului de AICI

Cea mai puternică lovitură pregătită de diavol pentru părinți este să ne eșueze copiii. Suferința pentru ei e mai grea decât pentru noi. Am întâlnit în ultima vreme părinți zdrobiți de greșelile pruncilor lor. S-au străduit, au muncit, i-au sfătuit cum au știut mai bine, i-au susținut în scoli, au făcut împrumuturi pentru eî. Dar pruncii, păcatul din ei, le-au refuzat povețele și le-au întors spatele! Au plecat în lume, s-a amestecat cu ea, au început să curvească, să fumeze, să sse drogheze, sunt plin de tatuaje, urasc pe Dumnezeu! Și-au părăsit părinții răniți, în lacrimi… Unii nici nu mai dau nicio veste!

Sângerez alături de astfel de părinți. Am prieteni care trec prin prese asemănătoare! Mă doare însă dublu atunci când astfel de părinți primesc batjocuri în loc de o mână întinsă. Nu de la pruncii lor, ci de la frați, de la prieteni! Sunt condamnați, sunt puși la zid: „dacă erau pocăiți nu făceau copiii lor așa ceva?”‘ „trebuie să fie o hibă undeva!”, zic cârcotașii. Sigur?

Cunosc o mulțime de creștini de o bunătate ca a lui Dumnezeu. Pocăiți ca sfinții de pe paginile Scripturii. Dar copiii lor sunt răi ca fiii lui Eli! Cine e vinovat? Părintele?

E vinovat Adam pentru crima lui Cain? E vinovat Isaac pentru căsătoriile greșite ale lui Essau, ori David pentru revolta fiului său Absalom? Unii ar spune da. Că noi iute mai găsim nod în papură! Bun, dar atunci cine e vinovat când fiul risipitor i-a cerut tatălui său partea de avere și-a plecat de acasă? Sau nici tatăl acestui fiu nu și-a făcut cum trebuie datoria?

Nu, nu sunt părinții vinovați pentru derapajele copiilor! Fiecare decontează factura proprie! Alegerea făcută. Copiii se duc, fac gafe, tocmai pentru că nu au o întâlnire cu Dumnezeu! Uneori trebuie să se prăbușească de tot ca să-L găsească…

Nu cârtiți niciodată când un părinte are probleme cu copii! Mai degrabă mulțumiți că dvs aveți copii minunați! Nu acuzați pe nimeni. Ci fiți lângă elaproape

Nicolae.Geantă

Westport, North Carolina

De ce-a trecut Dumnezeu evreii prin mare? – Nicolae Geantă

Articol preluat cu permisiune de AICI

Când Dumnezeu a hotărât să-și scoată poporul din Egipt, Moise a primit instrucțiuni să meargă din Ținutul Gosen spre Marea Roșie. Făcând un ocol considerabil. Dar de ce au trebuit să meargă spre mare și nu direct pe drumul comercial al Semilunei fertile. Care ducea din Egipt în Mesopotamia!

Inițial eu am crezut, cum cred și alții, că evreii au trecut prin Marea Roșie ca simbol al „botezului” lor. Orice slujitor al Domnului înainte de a fi pus în lucrare trebuia spălat, curățit cu apă! Și Israel era ales ca un popor sfânt, un popor de preoți pentru Neamuri. Lucrurile acestea se predică la botezuri.

Apoi am crezut ca Iahve și-a trecut poporul prin mare ca să-l ducă la Muntele Sinai unde i-a dat Legea. Pustia Sin era o rută mai apropiată de Canaan, dar mai îndepărtată de muntele Sinai unde se descoperă Dumnezeu „față în fată”.

Apoi m-am gândit că a trebuit să treacă prin mare pentru a despărții evreii de egipteni. Pe primii marea i-a salvat, pe ceilalți i-a nimicit. Am mai crezut că trecerea prin mare ca pe uscat este o lecție nouă a minunilor. Dar nu văzuseră evreii atãtea minuni în Egipt?

Dar azi dimineață am aflat motivul! 

Dumnezeu nu i-a dus pe evrei pe drumul care dă în țara Filistenilor, măcar că era mai scurt (prin pustia Sin, pe țărmul Mediteranei), deoarece „poporul văzând războiul să nu se întoarcă înapoi în Egipt (Exod 13:17). Înțelegeți? Marea se deschidea să te ducă în Canaan, dar dacă doreai să te întorci în Egipt nu mai aveai cale! Era barieră de apă! Ce grozavă idee! Dumnezeiască!

Dumnezeu ne învață că cine pornește spre Cer drum de întors înapoi nu mai este! Și totuși, mulți dintre oamenii după ce merg bucuroși o bucată, se întorc înapoi să înfrunte marea! Marea Roșie a vieții. Ori a morții. Interesant este că Dumnezeu nu ne impune să mergem înainte! Avem și varianta de-a da dosul, de-a merge înapoi. Acolo însă așteaptă totdeauna Egiptul cu Faraon și ai săi… Acolo să știți: Dumnezeu lipsește!

Dacă ai pornit spre Canaan mergi drept înainte! Dacă ești cumva întors cu fața spre Egipt întoarce-te! Decizia îți aparține. Dar ține minte: Marea nesătulă mai poate înghiți pe mulți…

NicolaeGeantă

Romford, London

Cum să crești mare în ochii soției…

1. Spuenți-i că o iubiți de mai multe ori pe zi. Nu e suficient numai în ziua de nuntă.

2. Când vii acasă îmbrățișezi-o. Dr. John Gray spune ca trebuie îmbrățișată de cel puțin 4 ori pe zi!
3. Ascultați-o cu răbdare. Puneți întrebări și ascultați-o. Măcar 20 minute nu faceți nimic altceva. Vladimir Pustan zicea că cine nu poate să asculte măcar să mimeze!
4. Rezistați tentației de a-i rezolva toate problemele. Dar participați efectiv la ele.
5. Faceți-i complimente. Femeile acționează emoțional la aprecieri.
6. Anunțați-vă soția dacă veți întãrzia să ajungi acasă. Nu faceți însă ca cineva care i-a trimis următorul sms: „Întârzii 10 minute. Dacă nu apar mai citește odată mesajul”!
7. Da-ți-i întotdeauna dreptate când e indispusă. Nu semănați furtună când marea e înfuriată!
8. Cereți-vă iertare când greșiți! Un bătrân zicea că de câteori greșea își strângea soția în brațe ca la rugby! Încercați! Fără să-i rupeți coastele!
9. Dacă are prea multe de povestit și vă plictisesc relatările sale luați-o pe genunchi și sărutați-o, spunea Luigi Mițoi. Îi dați delete la toate poveștile!
10. Fiți tactil. Mângâiați-vă soția, pe românește! Pielea ei este de 10 ori mai sensibilă ca a bărbaților!
11. Anunțați-vă soțiile când ajungeți la destinație atunci când călătoriți. Eliminați stresul. Cel puțin al ei.

12. Mulțumiți când vă ridicați de la masă. (Și nu vă ștergeți pe fața de masă la mustăți chiar dacă nu aveți șervețele!).
13. Manifestați-vă afecțiunea în public. Îi creșteți apetitul să vă slujească cu plăcere!
14. Ieșiți împreună la plimbare. Chiar dacă nu ai bani decât de un singur suc. Fă-te că nu ți-e sete!
15. Fiți romantici! Chiar dacă nu știți…
16. Oferiți-le flori. Nu doar de ziua femeii. Cine face doar așa poate fi acuzat de ipocrizie!
17. Conduceți prudent. Ea stă totuși liniștită pe scaun lãngă dvs.
18. Deschideți-i ușa când iese. Nu doar din casă!
19. Cărați dvs sacoșele mai grele. Nu vă plimbați la un metru în fața sa cu ziarul în mãnă! Ori cu Biblia sub braț!

20. Când o ascultați priviți-o în ochi. Pe fereastră vă uitați numai când ninge!
21. Nu strigați la ea decât dacă ia foc casa!
22. Mergeți la culcare în același timp! În niciun caz dvs cu trei ore mai devreme!
23. Luați-i partea când e supărată pe cineva. În afară de Dumnezeu…
24. Spuneți-i că v-a lipsit când a fost plecată o vreme de acasă.
25. Îmbrac-o elegant. E doar regina casei tale. Fi rege!

PS: Aștept și alte remarci utile din partea dvs. (La comentarii…)

Nicolae.Geantă

http://nicolaegeanta.blogspot.com/2017/07/cum-sa-cresti-in-ochii-sotiei.html?m=1

Infumuratul – de Nicolae Geanta

Zicea Antoine de Saint Exupery, în povestirile sale despre Micul Prinț, că acesta a ajuns să cunoască un om înfumurat. Mândru. Plin de el. Narcisist. Și Înfumuratul îl punea pe Prinț să bată din palme, ca să se simtă bine. Apoi, la fiecare apalaudare, arogantul își scotea pălăria.

După ce Prințul s-a săturat de apalaudat îl întrebă:
– Ce să fac să îți cadă de tot pălăria? Înfumuratul nu l-a auzit. Fiinncă înfumurații nu pleacă urechea decât atunci când sunt lăudați.
– De ce să te admir ca cel mai frumos, cel mai elegant, cel mai bogat și cel mai deștept locuitor de pe planetă? Aici nu mai e nimeni!
– Și ce dacă. Fă-mi plăcerea să mă admiri oricum…

Înfumuratul e tipul fals cu zâmbet de stewardesă și mers de manechin. E tipul care se crede de neînlocuit. El e buricul pământului. Gravitația trebuie schimbată după sine. Pentru înfumurat părerile celorlalți nu contează. Toți sunt balast genetic. Praf. Dar înfumurarea e incapaciteatea de a se vedea pe sine! Egoismul înfumuratului e diabetul dulce care l-a orbit…

Pentru înfumurat nu contează că nu reprezintă pe nimeni. El nu dorește decât ovații. Fie ele și false. Dorința sa e să se umfle-n pene. Numai că baloanele umflate prea tare plesnesc!

Înfumuratul e frate nedespărțit cu prostul, ne spune Beaumarchais. Poate de aceea românii au proverbul: „prostul până nu-i fudul parcă nu e prost destul”…

Înfumuratul e prizonierul propriilor fumuri. Fumul se simte, se vede, dar nu încălzește.

Fugiți de înfumurare! E aureolă de la Satana. Înfumuratul e frate cu diavolul cel mare!

Nicolae.Geantă

http://nicolaegeanta.blogspot.ro/2017/06/infumuratul-de-nicolaegeanta.html