Arhive pe etichete: lideri

Pastore, de ce ne pleacă liderii? – Cristi Galea


http://cristigalea.ro/pastore-de-ce-ne-pleaca-liderii/

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Biserica/The Church, Leadership/Conducere, Mandrie, Reforma, slujire

COMPROMISUL DIN BISERICĂ – O MOŞTENIRE SPIRITUALĂ?!


Într-una din conversațiile pe care le-am purtat cu ceva timp în urma cu un pastor, acesta aducea argumente încercând să convingă cu privire la faptul ca în orice domeniu al existentei umane compromisul este absolut necesar. Pot fi compromisuri tehnice sau politice sau religioase sau de orice altă natură. Arta compromisului a dus mereu lumea înainte, deci trebuie uneori sa folosim cu diplomație această artă a compromisului şi în biserică/religie – spunea el.

compromis

Am meditat mult la această conversație şi am ajuns la concluzia că deşi acest mod de acțiune este aplicat din plin în biserică, el nu are susținere în Cuvântul lui Dumnezeu. Nu ni-L putem imagina pe Isus acționând cu diplomația compromisului pentru a face să meargă lucrurile bine.

Fiind preocupați de asemenea de declinul spiritual al bisericii am încercat să înțelegem în ce măsură acesta se datorează deschiderii ei spre compromis. Constatarea noastră este aceea că în biserica românească avem o predispoziție accentuată spre compromis, realitate determinata de istoria recentă a bisericii, care a încercat să traverseze perioada comunistă supraviețuind, mai de graba bazându-se pe compromisuri făcute cu statul comunist decât pe manifestarea puterii lui Dumnezeu. De fapt, chiar la nivelul întregii societăți româneşti se poate vedea această predispoziție spre compromisuri de tot felul, multe dintre acestea fiind de neimaginat în societatea vestică. Zicala “Fa-te frate cu dracul până treci puntea” a devenit un fel de motto al românului în perioada comunistă şi se pare că nu ne putem debarasa de filosofia din spatele ei.

Dacă analizăm prin comparație compromisul bisericii, prin liderii ei cu statul comunist şi compromisul actual al bisericii cu puterea economică a sponsorilor, putem vedea cum aceste compromisuri au şi asemănări şi deosebiri. Toate însă au slăbit în cele din urma biserica, deşi justificarea lor era tocmai pentru a facilita bunul mers al ei.

Compromisurile acceptate de biserică în perioada comunistă au fost rezultatul constrângerii liderilor de către instrumentele opresiunii politice, exterioare bisericii şi anume Securitatea. Se pare că motivația acceptării de către lideri a compromisurilor cu statul comunist nu a fost una financiară, deşi au fost lideri care au beneficiat inclusiv financiar de pe urma colaborării (vezi cartea “Răscumpărarea Memoriei”). Motivația colaborării a fost dorința liderilor de a-şi păstra slujbele şi locul de frunte, sau dorința de a ține bisericile deschise şi de a facilita evoluția lor. Uneori singura motivație a colaborării cu securitatea era şantajul şi compromiterea murdara a liderilor de către Securitate.

În ceea ce priveşte compromisul bisericii cu puterea economică a sponsorilor, am dezvoltat acest subiect pe larg în articolul “Biserica sub opresiunea celor care o finanțează”. Continuând analiza comparativa a celor două tipuri de compromis acceptat oarecum de biserică, putem spune că ambele se justificau prin dorința de a facilita dezvoltarea bisericii. Problema este că biserica trebuie sa se dezvolte, sa progreseze, exclusiv prin asistența Duhului Sfânt, prin intervenția lui Dumnezeu în istoria omului, nu prin asistenta şi intervenția omului în istoria lui Dumnezeu.

O altă asemănare este aceea că în ambele situații, presiunea se exercita aproape exclusiv asupra liderilor.

presiune-asupra-lideruluiDacă în trecut Securitatea a recrutat lideri cu o oarecare slăbiciune de caracter dispuși să negocieze anumite compromisuri pentru a obține unele facilități pentru biserică, în prezent conducătorii continuatori ai liderilor de atunci s-au format păstrând aceeaşi predispoziție de a compromite anumite valori, pentru a facilita un succes de fațadă a bisericii măsurat prin grandoarea clădirilor, confortul membrilor, etc.

Acest comportament al liderilor a condus la deformarea standardelor după care creştinii înțeleg să măsoare succesul bisericii. Astfel, am ajuns să nu mai considerăm standarde de succes valori precum trăirea unei vieți morale şi dedicate pentru Dumnezeu, integritatea, implicarea creştinilor în vederea câştigării oamenilor din jur pentru Hristos. Am redefinit gradul de succes al bisericii prin standardele societății cum ar fi: cât de mulți spectatori participă la serviciu divin, cât de mult a impresionat predicatorul prin elocvența discursului său, cât de talentați şi pregătiți sunt cântăreții, cât de bine este organizat programul, cât de mare este colecta şi cât de grandioasă este clădirea.

Noi considerăm că unul din cele mai mari rele aduse de conducătorii colaboraționişti ai regimului trecut este tocmai această deturnare a valorilor adevărate ale bisericii. De aceea ne exprimam nu atât condamnarea, ci mai mult părerea de rău, pentru faptul că aceşti conducători din timpul comunismului, nu au ştiut să rezolve problema colaborării cu Securitatea într-un fel demn de cineva care cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu. Felicitări celor ce au făcut-o!

O acțiune de mărturisire publică ar fi reaşezat în conştiința creştinilor din biserici adevăratele valori şi standarde de succes şi ar fi lăsat o moştenire profund spirituală noii generații de lideri. Din păcate moştenirea spirituală lăsată de aceşti conducători este o predispoziție spre compromis atât a noilor conducători cât şi a creştinilor de rând. Aici cred că trebuie considerată imensa responsabilitate pe care şi-au asumat-o prin lipsa lor de pocăința: MOŞTENIREA SPIRITUALA LĂSATĂ BISERICII. Este posibil ca în particular ei să-şi fi rezolvat problema mântuirii şi a relației lor cu Dumnezeu, dar problema serioasă a moştenirii spirituale pe care o lasă nu se rezolva decât prin mărturisire publică, tocmai datorită faptului că nu este vorba de creştini de rand, ci de conducători. Suntem convinşi că toți creştinii sinceri i-ar fi iertat şi respectat foarte mult, iar beneficiul pentru biserică ar fi fost imens.

Pe de altă parte putem remarca faptul că în prezent, compromisul conducătorilor bisericii cu sponsorii are circumstanțe agravante în comparație cu trecutul. Astfel dacă în trecut liderii erau constrânşi să facă anumite compromisuri, astăzi ei le fac de buna voie, sau chiar le cauta, considerându-se “binecuvântați” dacă întâlnesc nişte oameni cu bani, dispuşi să investească în afaceri religioase. De asemenea, dacă în trecut presiunea venea din afara bisericii, astăzi ea vine din interior, sponsorii fiind oamenii din biserică. Ori istoria ne învață că întotdeauna biserica a fost mai uşor de învins din interior decât prin constrângeri din exterior.

Luând în considerare legea creşterii si a înmulțirii, trebuie să vedem cum micile compromisuri din trecut au crescut devenind astăzi mari compromisuri şi puținele compromisuri din trecut s-au înmulțit devenind multele compromisuri din prezent. Credem de asemenea că recuperarea memoriei prin pocăința liderilor din perioada comunistă tinde să devină ceva de domeniul trecutului datorită încrâncenării şi refuzului acestora de a se pocăi public, reparând astfel moştenirea spirituală care o lasă urmaşilor.

Tocmai de aceea, considerăm că a sosit timpul ca generația actuală de lideri să-şi asume responsabilitatea viitorului bisericii. Astfel, liderii care nu au avut nimic a face cu perioada comunistă ar trebui să părăsească moştenirea spirituală lăsată de înaintaşi, o moştenire compromisă, şi să se pocăiască public în numele acestora așa cum Daniel, Ezra, Neemia au făcut-o la vremea lor (vezi Daniel cap.9:1-19)

ruperea-compromisuluiAceasta înseamnă că actualii conducători ar trebui să nu mai construiască peste lucrările compromise lăsate de înaintaşi, ci sa aibă curajul de a sta înaintea Domului pentru a porni lucrări noi, necompromise, bazate pe o viziune nouă, dată de Dumnezeu. Aceste lucrări trebuie să reafirme adevăratele valori ale Bisericii lui Isus Hristos. Trebuie să ne dezicem de blestemul falselor valori prin care am fost învățați să măsurăm succesul bisericii, valori ieftine de dragul cărora unii din înaintaşii noştri s-au compromis. Pur şi simplu nu putem să ne mai permitem să ne investim viețile continuând să clădim acele lucrări şubrede, la fundația cărora stă compromisul, începute de înaintaşii noştri în condițiile în care ei au refuzat să le repare prin pocăință. În cele din urmă, actualii conducători ar trebui să se simtă responsabili de ce fel de moştenire spirituală lasă la rândul lor celor care vin.

Noi credem că dezicerea de moştenirea spirituală a trecutului a devenit nu doar posibilă ci şi absolut necesară pentru ca Dumnezeu să binecuvinteze lucrarea noastră, iar binecuvântarea Lui este de neînlocuit. În ultima instanţă succesul lucrării nu depinde de “binecuvântarile oamenilor”.

Mike Olari și Gigi Furdui

Sursa : http://family2fam.wordpress.com/

2 comentarii

Din categoria Biserica/The Church, Decadere spirituala, Influiente capitaliste, Influiente comuniste, Pastoratie

AUTORITATEA PASTORULUI


de Ray C. Stedman

________________________________________

„Ştiţi că cei priviţi drept cârmuitori ai neamurilor, domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire”, le-a spus Isus ucenicilor Săi, „dar între voi să nu fie aşa.” În loc să fie stăpâni, a spus Isus în continuare, ucenicii trebuie să-şi fie slujitori unii altora, iar cel mai mare este slujitorul tuturor (Marcu 10:42-43) .

Prin aceste cuvinte, Isus arată că între creştini ar trebui să prevaleze un sistem de guvernare cu totul diferit de cel pe care îl foloseşte lumea. Autoritatea din rândul creştinilor nu izvorăşte din aceeaşi sursă ca autoritatea lumească şi nici nu trebuie exercitată în acelaşi fel. În perspectiva pe care o are lumea asupra autorităţii oamenii sunt plasaţi unii deasupra altora, aşa cum se întâmplă într-o structură de conducere militară, în ierarhia din cadrul unei firme sau într-un sistem guvernamental. Aşa trebuie să stea lucrurile. Mânată de concurenţa născută în urma Căderii şi confruntată cu răzvrătirea şi cruzimea naturii umane păcătoase, lumea nu ar putea funcţiona fără a se folosi de structuri de conducere şi de decizii executive.

Dar, după cum a avut Isus grijă să declare, „… între voi să nu fie aşa.” Întotdeauna relaţia dintre ucenici este diferită de cea existentă între fii lumii. Creştinii sunt fraţi şi surori, copii ai Tatălui, şi sunt mădulare unii pentru alţii. Isus a spus clar în Matei 23:8, „Fiindcă Unul singur este Învăţătorul vostru: Hristos, şi voi toţi sunteţi fraţi.”

De-a lungul a douăzeci de veacuri, biserica a ignorat practic aceste cuvinte. Chiar dacă probabil cu cele mai bune intenţii, ea a împrumutat totuşi, de nenumărate ori şi întru totul, structurile de autoritate ale lumii, a schimbat denumirile conducătorilor din regi, generali, căpitani, preşedinţi, guvernatori, secretari, căpetenii şi şefi în papi, patriarhi, episcopi, administratori, diaconi, pastori şi prezbiteri, şi a mers veselă pe drumul ei, stăpânind asupra fraţilor şi distrugând astfel modelul de slujire pe care L-a intenţionat Domnul. Creştinii au uitat atât de complet cuvintele lui Isus, încât au instituit frecvent modelul de guvernare al lumii, fără să se sinchisească să schimbe denumirile, şi au pus în funcţiune biserici, organizaţii misionare, organizaţii de tineret, şcoli, colegii şi seminarii, toate în numele lui Isus Cristos, dar cu preşedinţi, directori, manageri şi şefi, nefiind cu nimic diferite de structurile seculare omologe.

Probabil că este prea târziu să mai facem mare lucru pentru modificarea numeroaselor structuri care sunt numite în mod obişnuit organizaţii „para-bisericeşti” sau „cvasi-bisericeşti”, dar cu siguranţă că cuvintele lui Isus nu trebuie ignorate în cadrul funcţiilor de închinare şi de pregătire ale bisericii în sine. Cu siguranţă că cuvintele lui Isus „între voi să nu fie aşa”, trebuie să aibă efect undeva. Cu toate acestea, în cele mai multe biserici de astăzi s-a acceptat, fără prea multă gândire, ideea că pastorul este vocea finală a autorităţii atât în ceea ce priveşte doctrina, cât şi în practică, şi că el este directorul executiv al bisericii în privinţa administrării. Dar fără îndoială că, dacă un papă peste toată biserica reprezintă un lucru rău, un papă în fiecare biserică nu este un lucru cu nimic mai bun!

Din Scripturi reiese clar că apostolii erau îngrijoraţi de pericolul formării de şefi ecleziastici. În 2 Corintieni 1:24, Pavel le aminteşte corintienilor de propria sa autoritate apostolică: „Nu că noi domnim peste credinţa voastră, ci suntem conlucrători cu voi pentru bucuria voastră…” (NTR). În aceeaşi epistolă el descrie, cu o evidentă dezaprobare, cum au reacţionat corintienii faţă de anumiţi lideri din mijlocul lor: „Voi îngăduiţi dacă cineva vă înrobeşte, dacă cineva vă exploatează, dacă cineva vă abuzează, dacă cineva vă priveşte de sus, dacă cineva vă loveşte peste faţă” (2 Corintieni 11:20 – NTR). Şi Petru, la rândul său, are grijă să îi avertizeze pe prezbiteri (şi se include şi pe sine în rândul lor) să nu conducă „…ca unii care stăpân[esc] peste cei care [le]-au fost încredinţaţi, ci fiind exemple pentru turmă” (NTR). Şi Ioan foloseşte vorbe tari împotriva lui Diotref, „căruia îi place să aibă întâietatea între ei… el nu primeşte pe fraţi, şi împiedică şi pe cei ce voiesc să-i primească, şi-i dă afară din Biserică”. Aceste exemple de şefi bisericeşti din secolul întâi arată cât de uşor ignorau bisericile de atunci (la fel ca cele din secolul al XX-lea) cuvintele lui Isus „între voi să nu fie aşa.”

Dar, dacă biserica nu trebuie să imite lumea în această chestiune, ce trebuie atunci să facă? Fără îndoială că în biserică trebuie să se exercite conducerea (leadership-ul) şi să existe o formă de autoritate. Care trebuie să fie aceasta? Răspunsul la această întrebare se regăseşte în cuvintele lui Isus: „Unul singur este Învăţătorul vostru.” Mult prea mult timp bisericile s-au comportat de parcă Isus ar fi undeva departe, în cer, şi ar fi lăsat în seama liderilor bisericii să ia deciziile aşa cum vor şi să-şi conducă propriile treburi. Dar chiar Isus i-a asigurat, când a rostit Marea Trimitere: „Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” Iar în Matei 18:20 El a repetat: „Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor.” Evident că acest lucru arată că El nu este prezent doar în biserică ca întreg, ci şi în fiecare biserică locală. De aceea, Isus Însuşi este autoritatea finală în cadrul fiecărui grup de creştini şi El este foarte apt să Şi exercite autoritatea prin intermediul instrumentului pe care El Însuşi l-a orânduit–prezbiteriatul.

Sarcina prezbiterilor nu este să conducă ei înşişi biserica, ci să înţeleagă cum vrea Domnul, care este în mijlocul lor, să-Şi conducă biserica. Mare parte a acestui lucru El l-a făcut deja cunoscut prin Scripturi, care vorbesc despre distribuirea şi exercitarea darurilor spirituale, despre disponibilitatea puterii învierii şi despre responsabilitatea credincioşilor de a-şi purta poverile unii altora, de a-şi mărturisi păcatele unii altora, de a-şi da învăţătură unii altora, de a se sfătui şi de a se mustra unii pe alţii, şi de a depune mărturie şi a sluji nevoilor unei lumi chinuite.

În deciziile de zi cu zi cu care se confruntă fiecare biserică, prezbiterii trebuie să caute şi să găsească voia Domnului printr-o unanimitate neimpusă cu forţa, la care se ajunge după discuţii aprofundate şi care au la bază Biblia. Astfel, autoritatea finală, chiar şi în chestiuni practice, Îi revine Domnului şi nimănui altcuiva. Aşa revelează cartea Faptele apostolilor în descrierea acţiunilor iniţiatoare ale Duhului Sfânt, care este clar că a planificat şi a organizat strategia de evanghelizare a bisericii primare (Fapte 8,13, etc.). Prezbiterii au căutat voia Duhului şi, atunci când aceasta le-a fost clară, au acţionat în unitate de gândire şi de scopuri. („Căci s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă, să nu mai punem peste voi nici o altă greutate…” Fapte 15:28.) De aceea, autoritatea nu era autoritatea oamenilor, ci a lui Dumnezeu şi nu era exprimată prin oameni, care acţionau ca persoane individuale, ci prin acordul colectiv, unit, al oamenilor pe care Duhul Sfânt îi condusese spre prezbiteriat (Fapte 20:28).

Iată care este ideea: nici un om de unul singur nu este expresia unică a voii Duhului: nici un individ nu are autoritate de la Dumnezeu ca să dirijeze treburile bisericii. Este necesară o pluralitate de prezbiteri, ca protecţie faţă de tendinţa mult prea omenească de a juca rolul lui Dumnezeu faţă de alţi oameni. Chiar şi atunci, autoritatea exercitată nu înseamnă dominaţie asupra oamenilor şi luarea de hotărâri arbitrare în privinţa lor. Abilitarea unui slujitor de a-i influenţa pe alţi oameni nu constă în a face pe şeful, ci în a obţine consimţământul lor voluntar. Aceasta este natura întregii autorităţi din rândul creştinilor, şi chiar cea a Domnului Însuşi! El nu ne obligă să ascultăm, ci obţine ascultarea prin dragoste, exprimată fie prin disciplina circumstanţială, fie prin trezirea recunoştinţei în urma satisfacerii necesităţilor noastre disperate.

Adevărata autoritate a prezbiterilor şi a altor lideri din biserică este, prin urmare, o autoritate exercitată prin respectul trezit prin propriul lor exemplu iubitor şi evlavios. Aceasta este forţa a două versete care sunt des citate de cei care pretind că pastorii au o autoritate unică peste membrii bisericii. Primul se găseşte în 1 Tesaloniceni 5:12,13: „Vă rugăm, fraţilor, să priviţi bine pe cei ce se ostenesc între voi, care vă cârmuiesc în Domnul, şi care vă sfătuiesc. Să-i preţuiţi foarte mult, în dragoste, din pricina lucrării lor.” Expresia cheie aici este „care vă cârmuiesc în Domnul” ; cuvântul grecesc este prohistamenous. Deşi în limba engleză acesta este tradus „peste voi” atât în versiunea Revised Standard, cât şi în versiunea King James, cuvântul în sine nu conţine nici o implicaţie a faptului că unul ar fi mai presus decât altul. Versiunea New English Bible redă sensul într-un mod mai potrivit, „… şi în părtăşia Domnului sunt liderii şi sfătuitorii voştri” (traducere din lb. engleză – n.tr.). Gândul cuprins în acest cuvânt este de „a sta înaintea” altora, nu de a „domni peste” ei. Acesta este cuvântul comun pentru leadership. Liderii pot conduce numai dacă sunt capabili să convingă pe cineva să îi urmeze.

Un alt verset utilizat în sprijinul autorităţii poruncitoare este Evrei 13:17, pe care versiunea Revised Standard îl redă astfel: „Ascultaţi-i pe liderii voştri şi supuneţi-vă lor, pentru că ei veghează asupra sufletelor voastre ca nişte oameni care vor trebui să dea socoteală” (traducere din lb. engleză – n.tr.). Imperativul tradus prin „ascultaţi” vine din cuvântul peitho, a convinge. La diateza medie folosită aici, lexiconul lui Thayer îi dă sensul de „a permite ca eul tău să fie convins”. Din nou, aici nu există nici un gând referitor la dreptul de a porunci cuiva împotriva voinţei sale, ci sensul clar este că liderii sunt oameni cu putere de convingere, a căror abilitate de a convinge nu izvorăşte dintr-o limbă mieroasă sau dintr-o personalitate dominantă, ci din umblarea personală, care trezeşte respect.

La acest punct mulţi pot fi tentaţi să spună: „Şi care este diferenţa? La urma urmei, modelul autorităţii poruncitoare este prea larg răspândit ca să-l mai schimbăm acum, şi, în plus, multe biserici par a se descurca foarte bine aşa cum stau lucrurile; de ce să încercăm să le schimbăm acum?”

Ca răspuns, reflectaţi la cele enumerate mai jos:

1. Biblia arată că orice abatere de la planul divin produce inevitabil slăbiciune, dezbinări, ceartă, tot mai multă lipsă de rod, şi, în cele din urmă, moartea. Starea proastă din prezent a multor biserici stă ca mărturie a efectelor ignorării, pe parcursul unei îndelungate perioade de timp, a felului în care lucrează Dumnezeu.

2. O structură poruncitoare a autorităţii din biserică privează lumea de orice model sau demonstraţie a unui mod de viaţă diferit de cel conform căruia ea trăieşte deja. Fiii lumii nu văd în biserică nimic diferit şi nu văd de ce s-ar schimba şi ar crede.

3. Autoritatea poruncitoare produce în mod inevitabil resentimente, reprimare, exploatare şi, în final, răzvrătire. Ea este legea, despre care Scriptura ne asigură că nu o putem niciodată răscumpăra sau restaura, ci care trebuie, prin însăşi natura ei, să condamne şi să reprime.

4. Dorinţa Domnului Isus de a arăta lumii o formă complet nouă de autoritate, care este compatibilă cu harul, nu cu legea, este anulată de o structură poruncitoare existentă între creştini, iar evanghelia care spune „mori ca să ai viaţă” este negată chiar înainte de a fi proclamată. Aceasta înseamnă că Dumnezeu este jefuit de slava Sa şi este distorsionat înaintea lumii care priveşte. Nimic nu poate fi mai grav decât asta!

Fireşte, o chemare la schimbare de această natură este radicală, chiar revoluţionară. Dar de când este chemată biserica să fie o societate conformistă? Oare nu a venit de mult timpul să luăm în serios cuvintele Domnului: „între voi să NU fie aşa”?

________________________________________

Discovery Paper #3500 de la Ray Stedman Library [Biblioteca Ray Stedman]

Sursa : http://2tim22.com/ro/clm/authority

2 comentarii

Din categoria Forme/Structuri de conducere, Leadership/Conducere, Pastoratie

Lideri care formeaza (cresc) „iubiti ascultatori”


„Şi, ce-ai auzit de la mine în faţa multor martori, încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii.” ( 2Timotei 2 : 2)

Traim o vreme in care multi lideri din „Bisericile noastre” se aseamana mai degraba cu VIP-urile de la Hollywood decat cu Hristos – Adevaratul Lider.

 Evanghelistul Matei ne avertizeaza oarecum ca „… oricare va vrea sa fie mare între voi, sa fie slujitorul vostru;”   „si oricare va vrea sa fie cel dintîi între voi, sa va fie rob.” Binenteles ca aceste cerinte sunt prea grele pentru „firea parinteasca” care doreste sa se afirme si sa aiba un nume. Astfel ca unii dintre acesti lideri au ajuns sa aiba un nume asa de scump incat daca vrei sa il inviti sa predice trebuie sa te asiguri serios daca iti mai raman bani in caseria „Organizatiei : Biserica…” Tot ei, au ajuns sa fie asa de ocupati in „slujirea” lor ca nu mai fac fata si si-au luat biciclete mai rapide sau masini de performanta  sau chiar avioane cu reactie: „Jet Aircraft”.  Doar numai asa pot sa ajunga mai repede la „iubitii ascultatori ” de pe intreg mapamondul. Repede ajung la ei si repede pleaca.

Acest fel de lideri nu formeaza lideri ci „iubiti ascultatori”. Daca exista potentiali lideri in jurul lor va avea grija sa  le limiteze autoritatea sau chiar sa ii elimine. La fel a facut si Saul cu David. Pe de alta parte, sunt foarte priceputi sa se ridice pe ei insisi prin orice metoda posibila. Numele si poza lor apare peste tot. Nici o activitate  sau vreun proiect nu arata bine  fara  imaginea lor. Ce sa-i faci? Ca doar cultul personalitatii a ajuns o caracteristica de baza a acestor lideri.

La acest fel de lideri le place sa conduca „iubiti ascultatori”. Acesta pentru ca acestia sunt asa de ascultatori ca nu le creeaza probleme, nu ii deranjeaza cu vreo intrebare incomoda, nu au alte opinii, nu-i intreaba unde pleaca si cand vin,  s.a. Pe deasupra, le cumpara casetele, dvd-urile, cartile si alte ” creatii” de acest fel.

Pentru  acest fel de lideri timpul este foarte pretios, asa ca s-au hotarat ca este mai bine sa petreaca ceva timp cu „iubitii ascultatori” decat sa investeasca timp in a forma alti lideri. Acest fel de investitie oricum este foarte dejavantajoasa si periculoasa. De ce sa piarda timpul cu cativa ucenici ? Mai bine aduna masele de spectatori si le „trage” o predica care va aduce mai mult „profit ” si intr-un timp mult mai scurt.

„Iubitii ascultatori” sunt tot mai numerosi in „Bisericile noastre” dar aceasta se pare ca nu mai deranjeaza pe prea multi, cu atat mai putin pe pastori. Oricum e gruparea majoritara si va vota la fel.

Un comentariu

Din categoria Leadership/Conducere

Comentariu la articolul „Putina istorie recenta”


>Posted on noiembrie 27, 2010 by Vasilică Croitor

„În anul 2006 am prezentat această Rezoluție fratelui Riviș Tipei, la Galați. Am găsit-o recent pe situl CRPC pe care ne pregătim să îl înnoim în zilele următoare. Dacă această rezoluție ar fi primit un răspuns decent, cartea Răscumpărarea memoriei nu s-ar fi scris. Congresul de la Timișoara a fost împiedicat să discute rezoluția, cu promisiunea că se va ocupa de ea Consiliul Bisericesc. Restul e istorie…”

Dorin Pele says:

„Este vorba de mentalitate. Va fi foarte greu sa schimbi mentalitatea unei generatii care au crescut, si au condus cu aceasta mentalitate. Multii dintre ei nu considera ca au gresit”grav” si de aceea nu au intreprins nimic din ceea ce generatia noua asteapta. Vorbesc la trecut pentru ca cred ca deja Dumnezeu a inceput sa reformeze mentalitatiile si valorile multor slujitori care fac parte din aceasta generatie si deja are o noua generatie de slujitori pregatita sa preia stafeta. Acest lucru se va vedea in curand fie intr-o directie fie in alta. Ramane de vazut daca vom fi in masura sa gestionam aceasta oportunitate si astfel vom lua parte la cea mai mare trezire pe care a experimentat-o Romania si diaspora romaneasca. Daca ne vom concentra numai la oameni si la faptul daca au colaborat sau nu, s-ar putea sa ne pierdem focusul si implicit si oportunitatea de a reforma ideologia, doctrina, valorile si practica noastra de zi cu zi. Cred ca trebuie sa incepem sa promovam idei de reformare care sa atinga aceste aspecte si sa incepem sa scriem o alta istorie de care sa nu ne fie rusine sau frica ca cineva o sa o scrie mai tarziu. Sa incepem sa crestem noi lideri, sa oferim o alternativa in toate aspectele si sa avem grija cum traim noi.”

Scrie un comentariu

Din categoria Leadership/Conducere